Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova a început în 1994 și, ajuns acum la a XIII-a ediție, demonstrează că a ajuns acolo unde a visat Emil Boroghină atunci când l-a inițiat – cel mai important reper al vieții culturale din Craiova și unul dintre festivalurile de top din Europa.

La conferința de presă de la începutul acestei ediții, Emil Boroghină spunea că, în momentul în care a pornt această aventură a gândit patru direcții principale

• Mari spectacole, mari regizori
• Sesiuni științifice
• Ateliere teatrale studențești
• Manifestări conexe (expoziții, lansări de carte, etc)

De câteva ediții. acestora li s-a adăugat o altă dimensiunea – spectacolele stradale.

Iar anul acesta, spectacolele merg și în cartiere, oferind tuturor craiovenilor șansa de a se bucura de festival.

În plus, tot cu această ocazie a fost amenajat un nou spațiu de joc, la Valleta Towers Craiova, acolo unde nu se joacă doar spectacole ci se organizează și partyurile de la finalul zilei.

• 

• 

Practic, ediția de anul acesta este un fel de Shakespeare 5.0

Dintre toate aceste direcții, pe mine m-a atras, sincer să fiu, prima. Festivalul Shakespeare este, în primul rând, șansa de a vedea mari regizori pe care este puțin probabil să îi poți vedea în altă parte.

Așadar, și la această ediție m-am focusat pe câteva nume importante prezente la Craiova.

Lepage și Ars Memoriae

Robert Lepage este unul dintre starurile actuale ale lumii teatrale. Născut și crescut în Canada, Lepage a înființat Ex Machina o companie multimedia care aduce artele spectacolului la nivelul secolului XXI.

Spectacolul cu care a venit la Craiova, 887, este un spectacol despre memorie.

Pentru antici, memoria era o artă, iar zeița care o proteja avea ca părinți Cerul (Uranus) și Pământul (Gaia). Mai mult, era mama celor nouă muze.

Atunci când am început să scriu despre sectacolul lui Lepage gândul mi-a fugit la asta. Poate și pentru că, în timpul spectacolului, Lepage aduce aminte de una dintre principalele tehnici de memorare din antichitate – Palatul Memoriei ( pe scurt, discursul este asimilat unui palat și, în fiecare încăpere este plasată o idee. În timp ce rostești discursul, te plimbi prin palat și, cameră cu cameră, regăsești ideile pe care le-ai pus acolo dinainte)

Spectacolul lui Lepage 887 este despre memorie. El își asumă asta, atunci când spune că totul a început cu încercarea de a memora poezia Speak White.

Poemul a fost scris în 1968 de Michèle Lalonde și a fost citit pe scena de la Théâtre de la Comédie-Canadienne într-un spectacol intitulat Chansons et poèmes de la Résistance. Titlul său aduce aminte de unul dintre momentele de ruptură dintre comunitățile anglofone și francofone din Canada.

În 1889, în cursul unei dezbateri din Camera Comunelor din Canada, deputatul Henri Bourassa a intervenit, în limba franceză, într-o dispută. Moment în care mai mulți deputați i-au strigat Speak White (Vorbește în limba albilor).

Poemul lui Michèle Lalonde a fost unul dintre momentele în care mișcarea de eliberare québécoasă și-a asumat limbajul anti-colonial și a făcut din lupta împotriva exclusivismului lingvistic un port-drapel.

Speak white

Tell us again about Freedom and Democracy

We know that liberty is a black word

Just as poverty is black

Michèle Lalonde

Asumându-și memorarea unui text explicit politic și făcând din el punctul de pornire al spectacolului , Lepage pune în prim plan relația dintre memoria individuală și cea colectivă. Încercarea lui de a învăța pe de rost o poezie simbol pentru identitatea locuitorilor din Quebec se lovește aparent de propria incapacitate de a memora versurile. Și așa asistăm la o întreagă sarabandă a amintirilor în care propria viață se împletește cu evenimentele din Quebec.

Lepage vorbește din punctul de vedere al québécoisului francofon care se simte marginalizat. Atunci când vorbim despre colonialism, de obicei punem popoarele occidentale în postura de agresor și pe cele din Africa, Asia sau America de Sud în postura de victimă.

Lepage ne arată o nouă perspectivă, în care populația francofonă din Canada este cea discriminată și pusă într-o stare de inferioritate. Iar, partea cea mai interesantă, este că, în acest caz, discriminarea socială se suprapune peste cea lingvistică. Pentru noi, obișnuiți cu ideea că limba franceză a fost, la un moment dat lingua franca în toată Europa această nouă perspectivă poate fi destul de bulversantă.

Marea artă a lui Lepage este că a adus pe scena din Craiova un subiect extrem de particular și l-a făcut inteligibil celor care sunt chiar mai puțin familiarizați cu istoria recentă a Canadei.

Și a făcut acest lucru făcând mereu legături între cum funcționează mintea noastră, cum memorăm lucruri și întâmplările din viața lui și a comunității sale. Memorie individuală versus memorie colectivă.

Întreaga această construcție de idei este susținută de o remarcabilă performanță tehnică. Decorul este alcătuit dintr-un paralelipiped care este, pe rând, blocul în care el a crescut, apartametul în care se chinuie să memoreze textul, mașina tatălui său și orice altceva are nevoie pentru a își susține monologul.

În plus, folosește proiecții video, păpuși, machete și totul într-o coordonare perfectă între textul rostit și ceea ce se întâmplă pe scenă. O performanță în care nici nu poți să separi tehnica de idee.

Desigur, în afară de câteva vagi referințe, nu există nicio legătură între opera lui Shakespeare și spectacolul lui Lepage.

Dar, în fața unei astfel de performanțe, parcă acest lucru nu mai contează.

Koršunovas și Othello reinterpretat

Un alt regizor pe care îl așteptam , era lituanianul Oskaras Koršunovas, mai ales că celelalte prezențe ale lui la Festivalul de la Craiova, Visul unei Nopți de vară, Hamlet și Romeo și Julieta au reprezentat adevărate evenimente.

Othello este un text mai puțin pus în scenă. Din câte îmi amintesc, la ultimele ediții ale festivalului Shakespeare de la Craiova s-a făcut remarcat doar cel al Teatrului din Târgoviște, montat de Suren Shahverdyan. Nu știu de ce se întâmplă asta, probabil pentru că este destul de dificil să aduci în pe scenă acest spectacol în condițiile corectitudinii politice tot mai prezente în artă. Othello face parte din seria de piese pe care contemporaneitatea le receptează ca ”având probleme”, alături de ”Îmblânzirea scorpiei” sau ”Neguțătorul din Veneția”.

De aceea am așteptat cu nerăbdare spectacolul lui Koršunovas, iar așteptările nu mi-au fost înșelate. Koršunovas a construit un spectacol în cel mai pur stil shakespearian. Asta deși textul este, cel puțin în prima parte, modificat destul de mult. Sau, tocmai de aceea. Spectacolul lui Koršunovas este plin de umor, uneori licențios și are multe trimiteri la probleme ale lumii contemporane – de la corectitudinea politică, la rasism și homofobie.

Nu altfel se întâmpla pe vremea lui Shakespeare, când spectatorii găseau în piesele lui care se desfășurau în locuri exotice (Danemarca, Verona, Veneția) ecouri ale vieții elisabetane de zi cu zi.

Multe dintre glumele pe care Koršunovas le introduce sunt extrem de corozive și, probabil, că în SUA i-ar putea cauza ceva probleme din cauza adepților political correctness.

În plus, muzica are un rol foarte important, așa cum se întâmpla și în spectacolele din vremea elisabetană. Este drept că acum ea este folosită în cu totul alt context și cu alt rol. Sunetele metalice ale unei chitări electrice însoțește în mare parte spectacolul și contribuie la conturarea unei atmosfere tensionate care contrastează cu momentele de umor despre care vorbeam mai devreme.

Scenografia este austeră și intră în linia pe care Koršunovas o inițiase în Visul unei nopți de vară. Dacă acolo era vorba despre niște uși din care se construia orice, acum avem de-a face cu roți în formă de tambur. Acestea devin la nevoie corabie, sau armele unui duel.

Imaginile pe care Koršunovas le crează astfel sunt extrem de puternice și sugestive, iar actorii fac un adevărat tur de forță demonstrând dincolo de arta interpretativă, și adevărate calități acrobatice.

Pentru rolul lui Othello, Koršunovas face o alegere îndrăzneață încredințând rolul unei femei, Oneida Kunsunga-Vildžiūniene. Astfel el subliniază odată în plus statutul marginal pe care Othello îl are în Veneția.

Oneida construiește un Othello a cărui furie nu se ridică la nivelul de paroxism pe care personajul l-a impus în mentalul colectiv. Asta va sublinia rolul lui Iago în întreaga desfășurare a tragediei. Dacă, de obicei, Iago este văzut doar ca un element care declanșează gelozia ce mocnește în interiorul maurului, acum Iago capătă rolul principalului artizan.

Saulius Ambrozaitis (Iago) este cel care domină scena, cu treceri rapide de la o stare la alta, cu o capacitate extraordinară de surpinde esența unei firi care își revarsă încet dar sigur în jur otrava frustrării.

Digna Kulionytė întruchipează o Desdemona naivă și incapabilă să vadă răul în jurul ei. În plus, are o ușoară doză de frivolitate suficientă cât să alimenteze bănuielile lui Othello.

Finalul îl găsește pe Iago învingător în fața unei scene goale și un aer rece trece peste spectatorii care au pendulat între râs și emoție.

Acestea sunt doar două dintre spectacolele pe care am ținut să le văd. Vor mai urma și altele, despre care voi scrie cât de curând.

Festivalul înseamnă nu doar spectacole, ci și întâlniri. Iar una dintre întâlnirile importante este cea cu doi dintre marii oameni de teatru din România și Europa – Emil Boroghină și George Banu.

Emil Boroghină este cel care a girat debutul meu editorial în 2006 în cadrul Festivalului Shakespeare cu volumul Însemnări despre Shakespeare, o ediție bilingvă, româno-engleză, care am avut bucuria să fie prezentată de John Elsom, președinte de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru.

Cu George Banu am realizat acum câteva ediții un interviu în care a vorbit despre Shakespeare și de ce ne fascinează și acum, după atâtea sute de ani.

Și pentru că Shakespeare a însemnat atât de mult pentru mine, anul acesta tot cu ocazia festivalului am lansat The Shakespeare Collection, o colecție de tricouri personalizate care pornesc de la titluri și replici din piesele Marelui Will.

Pentru că anul acesta, Shakespeare este și dresscod la propriul festival.

Cristi Nedelcu