Jurnal de festival (3) – Un Othello à la Hitchcock
Dintre tragediile lui Shakespeare, Othello este mai puțin prizată de regizorii contemporani, față de ”Hamlet” sau ”Romeo și Julieta”, de exemplu. Prin urmare, prezența în festival a unui spectacol cu această piesă a reprezentat o premisă interesantă, pentru că aduce în fața publicului un text mai puțin jucat, deși face parte dintre piesele shakespeareene intrate în pop culture.
Spectacolul teatrului din Târgoviște este montat de Suren Shahverdyan, unul dintre cei mai apreciaţi regizori armeni din Europa. El a mai colaborat cu Teatrul Tony Bulandra, unde a regizat de asemenea spectacolele „Hitler in love” şi „Un tramvai numit dorinţă”.
În Othello, regizorul gândește un spectacol a cărui atmosfera este una hitchcockiană – penumbră sau lumini de un albastru dur care îți dau fiori, un fum puternic invadează scena la intervale de timp, decorul este unul întunecat (negrul și griul predomină încă de la început), localizarea acțiunii (Veneția) este sugerată prin țipete amenințătoare de pescăruși (aluzie la ”Păsările”; de fapt, la un moment dat, Othello este chiar atacat de pescăruși și se apără cu gesturi care amintesc de cele ale lui Tippi Hedren).
Scenografia este simplă, dar sugestivă. Câteva butoaie și câteva scaune care se vor transforma în tot ce este necesar pentru actori. Dar elementele principale în jurul cărora este construit vizual spectacolul sunt frânghiile. Două dintre ele mari, coborând de sus, și alte câteva care apar în momentele esențiale. Cea mai sugestivă scenă în care frânghiile sunt folosite este aceea în care Iago îl prinde pe Othello în mrejele minciunilor sale. În timp ce îi picură în urechi calomniile la adresa Desdemonei, Iago îl leagă la modul propriu pe Othello de mai multe scaune. Metafora teatrală este poate ușor simplistă, dar cu un impact vizual puternic.
Costumele sunt și ele sobre, predominând negrul și griul. Chiar rochia Desdemonei este în tonuri întunecate la început. Cumva neașteptat, ea va fi înveşmântată în rochie albă pe măsură ce se apropie deznodământul tragic, iar trena lungă, albă pe care o va purta la un moment dat, joacă și rol de batistă. Albul nu mai este, astfel, neapărat un simbol al purității, ci al amenințării, deoarece spectatorii știu că această batistă îi va aduce pieirea.
Din punct de vedere actoricesc, spectacolul se sprijină pe Othello, deși, în economia textului Othello și Iago dețin roluri aproape egale ca întindere, iar intriga este condusă de cel din urmă. Dar forța cu care Liviu Cheloiu conduce personajul în trecerea de la fericirea serenă de la început, spre iadul din final, face ca în jurul lui să graviteze celelalte personaje. Scena de furie care se încheie cu criza de epilepsie este și cea mai puternică din spectacol.
Iago este interpretat de Mircea Silaghi, care dozează cu finețe amestecul de furie, dispreț și frustrare ce îl duce la construirea unui plan cu un final funest.
Un rol foarte bun face Andrada Fuscaş care întruchipează o Desdemona – copil. Îndrăgostită până peste cap de Othello, incapabilă să vadă ceva rău în jurul ei, Desdemona risipește în jur doar zâmbete, iar comportamentul îi este cel al unei adolescente care nu a ieșit de tot din copilărie. De fapt, acesta pare a fi și atuul ei cu care l-a cucerit pe Othello, pentru că el pare dispus să adopte același comportament, de dragul ei.
Spectacolul are ritm, relațiile dintre personaje sunt bine construite, într-un cuvânt spectatorul stă cu sufletul la gură, deși deznodământul îi este cunoscut. Dar este una dintre magiile pieselor shakespeareene bine montate de a te ține în poveste, deși o cunoști foarte bine.
Cristi Nedelcu
0 comentarii