A fi sau a nu fi… Hamlet

Două topuri ale interpretării celui mai important rol din teatrul universal

Hamlet este nu doar piesa cea mai cunoscută din toată dramaturgia shakespeareană (chiar din întrega dramaturgie universală), ci și rolul care poate reprezenta vârful carierei unui actor. Deși ideea unui top  nu rimează tocmai bine cu ideea unui act de cultură, ea  poate avea un efect benefic – provoacă discuții.

Evident că este complicat să compari interpretări ale unor actori din epoci diferite, având în vedere că fiecare răspundea sensibilității publicului de atunci. Se dovedește, încă odată, că a vorbi despre Shakespeare, înseamnă, de fapt, a vorbi despre noi. Dar, în fiecare dintre cele două topuri, mi-am propus tocmai să punctez interpretări care au însemnat un anume prag în evoluția înțelegerii celui mai provocator personaj creat de Shakespeare.

Cele mai importante interpretări all the times

Am ales trei interpretări de după Al Doilea Război Mondial care au reprezentat tot atâtea schimbări de paradigmă în interpretarea lui Hamlet. Desigur, orice clasament este subiectiv și, prin urmare, poate fi supus criticii. Dar criteriul ales de mine cred că este unul relevant.

1. Laurence Olivier

În 1948, pentru prima dată în sălile de cinema britanice se auzea monologul ”A fi sau a nu fi”. Acest film regizat de Laurence Olivier avea să stabilească cel puțin două premiere – primul film sonor britanic ce ecraniza piesa și prima  pelicula engleză care a obținut premiul Oscar pentru cel mai bun fim.  Laurence Olivier a primit și premiul Oscar pentru cel mai bun actor, iar filmul a fost răsplătit și cu Leul de Aur la Veneția. Dincolo de toate aceste premii, intrepretarea lui Laurence Olivier a stabilit ceea ce acum este considerat canonul epocii clasice. Hamlet este melancolic, introvertit – tipologia care se impusese de la scrierea piesei și care mai avea să dureze până în anii 60. Asta deși la vremea respectivă puriștii au protestat împotriva tăierilor drastice din text operate de Laurence Olivier, care au înjumătățit practic durata piesei – de la patru ore la două. Acum, însă, aproape nimeni nu mai montează ”Hamlet” integral.

2. Vladimir Vâsosky

Cel despre care se spune că a fost Bob Dylan al rușilor nu a fost doar poet și interpret, autor al unor cântece care dinamitau convențiile impuse de regimul comunist, ci și unul dintre marii actori ai Rusiei. Yuri Lyubimov, cel care a creat teatrul Taganka, l-a invitat pe Vâsosky să se alăture trupei, iar în 1971 pune în scenă ”Hamlet” cu deja celebrul interpret și actor în rol principal. Trecuseră 7 ani de când Jan Kott scrisese ”Shakespeare, contemporanul nostru”, și noua paradigmă propusă de el se impunea și pe scenele europene. Vâsosky este cel care dă acestei interpretări cotele cel mai incandescente. Hamletul lui este intelectualul în lupta cu un sistem totalitar, care încearcă să îl strivească. Monologul ”A fi sau a nu fi” este elcovent – melancolia și durerea de la Olivier este înlocuită de furie. O furie pe care spectatorii o simțeau în cea mai intimă fibră a lor.

3. Michael Pennington

Actor, scriitor, regizor, Michael Pennington a fondat, în 1986, alături de Michael Bogdanov, English Shakespeare Company. Este de asemenea societar de onoare al Royal Shakespeare Company. Pennington este reprezentativ pentru actorul care meditează asupra condiției sale. De altfel, el este autorul a numeroase scrieri despre Shakespeare și/sau despre condiția actorului. A jucat în mai multe montări ale lui Hamlet, dar de referință a rămas cea din 1980, în regia lui John Barton la Royal Shakespeare Company. Hamletul lui Michael Pennington pune în evidență altă dimensiune a prințului danez – aceea histrionică. Hamlet își asumă aproape explicit statutul de actor, iar scena ”cursei de șoareci” este cea care dă măsura acestei interpretări. În scena respectivă, Hamlet participă alături de actori la piesa care urmărește să îl dea de gol pe Claudius, se costumează, și chiar îi pune unchiului său sabia în piept, pentru a îi provoca reacția de care avea nevoie.

Cele mai bune interpretări românești

1. Sorin Leoveanu

Ultimul spectacol al lui Vlad Mugur, avea să vadă premiera în 2001, anul morții marelui regizor, pe scena teatrului din Cluj. Vlad Mugur mai montase un Hamlet de referință în teatrul românesc. Se întâmpla în 1958 când el sosea la Craiova alături de ceea ce avea să se numească Generația de Aur a teatrului românesc. În rolul principal era distribuit Gheorghe Cozorici, iar Hamletul lui avea să rămână de asemenea un reper în teatrul românesc. Dar montarea din 2001, este considerată de mulți critici cea mai bună din spațiul teatral românesc, iar Sorin Leoveanu a dat, ca nimeni altul, expresia temerilor care zguduiau lumea la vremea aceea. Se simțea în aer că este ”ceva putred în Danemarca” și dacă până atunci ”Danemarca” era țara în care se juca Hamlet, acum căpăta un sens mai larg, care avea să fie confirmat de momentul 11 septembrie. Ceva era putred în lume. Deși lipsea monologul ”A fi sau a nu fi” (Vlad Mugur a operat multe modificări de text), Sorin Leoveanu transmitea o acută senzație de forță și fragilitate, un amestec straniu dar care surprindea esența piesei shekespeareene așa cum era receptată de public la începtul anilor 2.000.

2. Ion Caramitru

Montarea lui Alexandru Tocilescu a avut o poveste lungă și emblematică pentru relația dintre teatru și puterea dinainte de 1989. Spectacolul trebuia pus în scenă la Bulandra în 1982 de Richard Eyre, dar proiectul a căzut și spectacolul a fost realizat de Alexandru Tocilescu. După doi ani de luptă cu cenzura, spectacolul a văzut lumina scenei. Hamletul lui Ion Caramitru a fost echivalentul Hamletului lui Vâsosky – momentul maxim de protest împotriva unui sistem represiv și aberant. După 1990, spectacolul a fost jucat pe marile scene din Europa și a fost unul dintre argumentele care a ajutat la revenirea teatrului românesc în prim planul celui european

3. George Vraca

În 1941, la Teatrul Național din București, Soare Z. Soare, cel mai important regizor al momentului, punea în scenă Hamlet. Presa va numi spectacolul ”Bătălia celor 3 Hamleți”, pentru că rolul principal era jucat de succesiv de George Vraca, George Calboreanu, și Valeriu Valentineanu. În memoria epocii a rămas intrepretarea lui George Vraca a cărui interpretare a avut în spațiul teatral de la noi rolul pe care l-a avut Hamletul lui Laurence Olivier în plan mondial – a stabilit un canon de înțelegere al acestui rol, canon care va fi modificat abia în anii 60.

Acestea sunt doar două topuri în ceea ce privește interpretarea lui Hamlet. Desigur au rămas în afara acestui clasament multe roluri memorabile. După părerea mea, rolul făcut de Adrian Pintea la Craiova în 1996 în spectacolul lui Tompa Gabor, sau interpretarea lui Lars Eidinger în montarea lui Thomas Ostermeier au reprezentat, de asemenea, praguri importante în înțelegerea tragicului prinț danez.

Dar, după cum am mai spus, orice clasament în zona culturală este criticabil iar principala sa menire este de a determina discuții și nu neapărat de a impune ierarhii. Dacă aveți alte propuneri pentru aceste clasamente, le aștept în comentarii.

Cristi Nedelcu