Portertul unei păpuși sau păpușa care face păpuși

Povestirea de mai jos a fost scrisă în urma unei provocări lansate de Doina Ruști cu ocazia Puppets Occupy Street.  Și așa, pornind de la o păpușă a Iuliei Șchiopu, s-a născut povestea unei păpuși care face păpuși. Pentru că, întotdeauna, mi s-a părut că păpușile au viața lor și că nu vom înțelege niciodată cum apare. 

desen de Iulia Șchiopu

Tabloul era ascuns într-un colț și nu l-aș fi văzut dacă o rază de soare, cine știe cum strecurată acolo, ultima dintr-un apus cam ciudat, nu ar fi ajuns pe pânză. Am privit îndelung tabloul. Era portretul unei păpuși. O păpușă mai curând stranie, cu mâini fine de pianistă, cu gâtul prelung, chipul conturat cu buze strânse ca într-un efort de concentrare, ochii larg deschiși, fixați undeva într-un punct pe care nu îl intuiam. Totul într-o culoare pe care nu o puteam defini ce mi se părea când albastru, când verde în funcție de modul în care raza de soare se juca pe tablou cu ultimele puteri.

Am zâmbit și mi-am adus aminte de Vergiliu și de faptul că el folosea același cuvânt ”viridis” pentru a descrie și iarba și marea. Mult timp am crezut că romanii aveau un singur cuvânt pentru verde și albastru. Acum mă gândeam că, de fapt, asta era culoarea pe care Vergiliu o denume prin ”viridis”. Și mai erau ceasurile. Atârnau de undeva de sus, ca niște păienjeni gata să țese o pânză în care păpușa fusese prinsă. Sau eu, cel care priveam, fusesem prins? Am zăbovit mult în fața tabloului, care nu-și avea locul în sala aceea. De fapt, unde își avea locul? Asta da întrebare.

Am căutat pe cineva din muzeu să întreb de tablou. A dat din umeri. Habar nu avea cine și de ce îl expusese acolo și, cu atât mai puțin cine era autorul. M-am uitat jos și am văzut semnătura. Era unul dintre pictorii din oraș, un veteran al artei plastice. Mai trăia oare?

Am aflat relativ ușor, printr-un cunoscut pasionat colecționar de tablouri. Tot el mi-a dat și numărul de telefon. Pictorul nu a părut surpins și m-a invitat când doresc la el în atelier. Îi făcea plăcere să primească oaspeți. Îi demonstra că nu a fost uitat.

În dimineața în care am ajuns la atelierul lui era destul de rece, deși era vară. Casa în care se afla atelierul era veche și dărăpănată. Fusese o casă boierească, dar, nevendicată, trecuse în patrimoniul primăriei care o dăduse Uniunii Artiștilor Plastici, fără să se sinchisească să o repare.

Am urcat cu greu pe scara de lemn în spirală. Aveam senzația că, la fiecare pas, o treaptă riscă să se desprindă. Apoi m-am obișnuit cu scârțâitul lemnului și toate celelalte zgomote din casă. Îmi spusese odată un arhitect că fiecare casă are propria respirație și când te vei obișnui cu ea te vei obișnui cu casa. Mi-a deschis cordial și m-a pofitit în atelier. Era compus din două încăperi.  Prima, aproape goală, cu ferestre imense, avea un șevalet în mijloc și alături o masă pe care erau aruncate culori, pensule, cuțite de pictură, într-un amalgam de nedescris. A doua încăpere avea un pat, masă și o chiuvetă și era plină de tablouri. De sus, aproape de tavan, până jos lângă podea. Mi s-a părut ciudat că încăperea în care picta nu avea niciun tablou pe pereți.

Probabil că mirarea mi s-a citit pe figură că a zâmbit și mi-a spus: ”Știi, când lucrez nu vreau să văd niciun tablou al meu. Nu vreau să văd nimic. Vreau ca ochiul să fie limpede și proaspăt. Vrei o cafea?”. Am acceptat și , în timp ce el se chinuia să facă o cafea pe un reșou improvizat, care îmi aducea aminte de căminele studențești din anii 90, am privit îndelung tablourile lui.

Erau așezate, aproximativ, în ordine cronologică. Puteam să urmăresc toate etapele lui de creație. Era, așa cum mă așteptasem, o mică istorie a artei plastice din orașul nostru.  Primele lucrări erau de la sfârșitul anilor 50 și erau impresioniste. Acum ar fi părut ușor naive, un amestesc de Gaugain și Van Gogh, dar, la vremea aceea, reprezntau o adevărată declarație de frondă. Erau anii duri ai realismului socialist în care o simplă acuză de ”formalism” te putea scoate din viața artistică și chiar mai rău.

De altfel, era interesant cum evitase rigorile impuse de realismul socialist – alesese peisajul urban. Multe dintre tablourile lui reprezentau colțuri din oraș, case vechi, dărăpănate, care păstrau un aer melancolic. Unele dintre ele dispăruseră, și, din câte știam eu, nu existau nici măcar fotografii cu ele. Așa cum era cofetăria albanezului pe care mi-o aduceam și eu aminte. O apucasem înainte de a fi demolată în nebunia de după cutremurul din 77, când orașul fusese mutilat. Tabloul devenise acum un adevărat document de arhivă. Din câte știam eu, era singura reprezentare a acestei case care intrase în memoria orașului, dar pe care nu o fotografiase nimeni, niciodată.

Erau apoi experimentele grafice, care datau de la mijlocul anii 60 și care aminteau de abstracționsimul lui Kenneth Noland de la sfârșitul anilor 50.  Într-un deceniu recuperase peste o jumătate de secol de inovații în artă. Și asta într-un climat în care toate acestea erau privite cu suspiciune, în cel mai bun caz.

Urmau, evident, lucrările de inspirație suprarealistă, iar apoi, cumva ciudat, revenise la un post-impresionism suav, dar care sintetiza toate etapele de creație și care făcea ca lucrările lui să fie cu adevărat orginale și valoroase.

Dar, nici urmă de lucrarea care mă interesa pe mine. Când faci un astfel de tablou, el trebuie să fi fost precedat de alte versiuni, de schițe, de ceva. În cazul de față, nimic. A venit cu cafeaua și l-am întrebat. A tăcut privind în gol. Când credeam că nu va spune nimic a oftat.

”Este singurul lucru ce mi-a rămas dintr-o seară despre care nu am povestit nimănui până acum. Sincer, mi-a fost teamă să nu fiu crezut nebun. Și așa nu aveam o reputație prea bună în oraș.  Apoi, cui să povestesc asta? Acum pot spune. Va rămâne ca povetea unui bătrân pictor, ușor țicnit. Dar va rămâne. Acum știu că o poveste odată spusă rămâne, undeva nu știu bine unde, dar rămâne.

Era la începutul anilor 70 și pentru prima dată fusesem rugat să desenz păpuși pentru un spectacol regizat de un prieten. Era un spectacol pe care el îl dorea mai curând unul pentru adulți, decât pentru copii. În perioada aceea, pătrundeau și la noi, e drept mai timid, ecouri ale marilor experimente teatrale din Occident, iar prietenul meu era cucerit de Ariane Mnouchkine și de modul în care introducea în teatrul european motive și teme orientale. Cumva se grefa pe una dintre obsesiile lui mai vechi, aceea că, în esență, între Orient și Occident nu există diferență de sensibiliate mai ales teatrală. Pentru el primoridială era revenirea la starea care îi dăduse teatrului forța de a se naște. ”Înapoi la origini” era sloganul lui și era convins că aceste orgini erau la fel și la noi și în Asia. Poate avea dreptate, poate nu, dar cert este că, tot căutând în direcția aceasta, a scos la iveală mari spectacole și zău dacă știu de ce istoria teatrului de azi îl ignoră cu atâta încăpățânare.  Pe filiera Mnouchkine se gândise să monteze un spectacol de păpuși după ”Poveștile orientale” ale Margueritei Yourcenar. De fapt alesese doar o poveste: ”Izbăvirea lui Wang-Fo” care i se părea că reprezenta chintesența modului în care Occidentul înțelege o poveste orientală.

Eu tocmai avusesem o expoziție de măști, în care combinasem tehnici dintre cele mai diverse încecând să ajung la fondul acela arhaic pe care îl simțeam ca făcând parte din strutura de bază a satului românesc.  De fapt simțeam nevoia să mă ”curăț” de urban. Simțeam că peisajele urbane, străzile orașului meu, deveniseră aproape un manierism și mă închideau într-o formulă repetitivă care ucide, în cele din urmă, orice plăcere a creației.

Am primit propunerea cu scepticism, dar și cu entuziasm. În cele din urmă era ceea ce îmi doream – provocare. Am citit din nou cartea Margueritei Yourcenar. Toate povestirile, nu doar pe aceasta. Am căutat să aflu câte ceva despre spectacolele Arianei Mnouchkine, dar acest lucru era foarte greu. Apoi m-am întors la măștile mele. M-am gândit mult. Prietenul meu văzuse expoziția, deci acolo ar trebui să aflu răspunsul. Am reluat toate schițele mele pentu expoziție, dar acum prin prisma a ceea ce citisem. Da, avea dreptate, lucrurile se legau. Și, încet, încet, în mintea mea toate se legau, iar păpușile prindeau contur. Dar numai în mintea mea. Încercam să le pun pe hîrtie și nimic nu se lega. Era pentru prima dată când mi se întâmpla asta. Și era foarte frustrant. Am ieșit din atelier, m-am gândit că poate lucrurile din jur, tablourile, schițele, desenele puneau presiune pe mine și nu reușeam să concretizez lucruri care, altfel, în mintea mea, era extrem de clare. Mă plimbam de multe ori seara pe străzile întunecate încercând să îmi lipezesc mintea. Credeam că de aici e problema.

Ajunsesem o pasăre de noapte ciudată ce străbătea orașul care amorțea odată cu lăsarea întunericului.  De câteva ori am fost oprit și legitimat de miliție și, puțin a lipsit să ajung la secție. Apoi, m-am mutat în atelierul teatrului. Mă gândeam că aici, înconjurat de păpuși și materialele din care păpușile ar fi trebuit să prindă viață, se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat. Într-un amurg. Priveam pentru a nu știu câta oară materialele din jur, când am simțit nevoia să desenez. Am început cu mâinile. Niște mâini fine, cu degete prelungi de parcă aș fi vrut să desenz o pianistă. Apoi, ușor ușor s-a născut întregul desen. Gâtul prelung, chipul conturat cu buze strânse ca într-un efort de concentrare, ochii larg deschiși, fixați undeva într-un punct la care nu mă gândisem.

Am terminat, apoi m-am dat un pas în spate să privesc. Ce legătură avea desenul acesta cu ceea ce trebuia eu să fac? Niciuna. Și totuși simțisem nevoia să îl fac. Și atunci, în penumbra atelierului s-a strecurat o rază de soare, probabil ultima din asfințitul acela. Iar când raza aia de soare, care nu știu cum se strecurase în întunericul atelierului, a atins desenul, s-a întâmplat.

Nu a coborât din desen. Dar nici nu a rămas acolo. Era ca într-un vis, dar cât se poate de aievea. Silueta se mișca, rămânând, totuși, acolo, așa cum o desenasem eu. Cu cocul acela ciudat, pe care nu știu de ce îl desenasem așa, dar care îi dădea un ser de solemnitate ușor ridicolă, cu mâinile fine, cu buzele strânse. Mișcările ei erau la început sacadate, apoi de parcă ar fi fost o vioară care se acorda, devenau mai line și mai precise. Și sub mișcările ei, totul din atelier se învolbura și prindea viața. De undeva din tavan coborâseră niște ceasuri, iar ticăitul lor părea că dirijează întreaga operațiune. Materialele se adunau singure, se legau între ele, deși nu le atingea nimeni. De fapt le atingea ea, din desen cu gesturi ample ca de dirjor care preluase controlul asupra întregii camere. Din fericire, camera era închisă, zidurile puneau o graniță solidă între ea și restul universului, altfel, eram convins, gesturile ei ar fi dirijat întreaga lume.

În tot acest amalgam păpușile pe care eu le gândisem pentru întreaga poveste, se nășteau, una câte una, de parcă ar fi ieșit din capul meu. Și, deodată, am simțit o durere de cap puternică, de parcă gesturile ei mi l-ar fi golit. Am închis ochii și atunci am simțit mirosul de albastru care se lăsase peste atelier. De fapt nu miros, era o senzație, un sentiment. A fost prima și ultima dată când am simțit acest sentiment. Intens, neliniștitor și bulversant. Nu cred că mi-aș dori să mai trăiesc vreodată așa ceva, deși, acum când povestesc sentimentul cel mai puternic este acela de nostalgie. Ca și cum mi-aș aminti de o călătorie pe un tărâm îndepărtat, despre care nici nu mai știu dacă a fost aievea sau doar l-am visat.

Când toate păpușile au fost gata, exact așa cum mi le închipuisem eu, fără măcar să apuc să fac o schiță, desenul a luat foc. Cu o flacără albastră care ardea în interiorul ei, nu în exteriorul ei. Am privit fără emoție, dar cu maximă curiozitate, cum desenul meu se face scrum, și cum portretul acelei păpuși arde de  parcă ar fi fost domnișoara Havisham. M-am uitat dezorientat în jur și mi-am dat seama că sunt în plus. Păpușile erau gata, deși singura mea contribuție la asta era un desen care acum nu mai exista. Am plecat acasă  clătinându-mă ca după o beție. Capul îmi bubuia și zeci de întrebări se loveau între ele fără ca vreuna să aibă cel mai mic drept la un răspuns.

A fost singura dată când am făcut scenografie. Și singura dată când am desenat o păpușă. Ani de zile m-am gândit să refac acel desen, dar, de fiecare dată, mi-a fost frică. Acum câțiva ani, într-o dimineață, fără să știu de ce am început pictura aceea. Nu am făcut nicio schiță. Am început să pictez direct, ca și cum culorile s-ar fi așezat singure pe pânză. Am terminat tabloul, l-am privit lung și toată seara aceea a năvălit în amintirea mea. M-am speriat. Am luat decizia să scap de tablou și l-am donat muzeului.  Este singurul meu tablou care se află în colecția muzeului. Sincer, nu știam că este expus. Ani de zile a stat în depozit. Nu știu de ce l-au expus acum și nu știu dacă să mă bucur sau nu că a fost expus. Ba cred că e bine. Uite așa ai ajuns la mine, și așa ți-am spus povestea mea. Și odată spusă, povestea rămâne, chiar dacă tu nu o scrii.

De atunci mă uit la spectacolele de păpuși cu un amestesc de curiozitate, teamă și  nostalgie. De fiecare dată mă uit în jur și văd că, în afară de mine, doar copiii înțeleg.  Adulții cască, se plictisesc se uită la ceas sau pe telefon. Iar când se uită la scenă, văd mai curând firele care leagă păpușa de actor. Eu văd păpușa și știu că are viața ei și știu că viața asta nu depinde de noi. Am fost martor în seara aceea cum apare o astfel de viață, în care noi, oamenii, avem doar o singură contribuție,  gândul. Apoi lucrurile curg de la sine într-un mod pe care nu l-am înțeles, deși l-am văzut.

Și știu că va rămâne unul dintre misterele pe care nu le voi desluși, decât poate la final, când afli și înțelegi tot, deși e prea târziu.”

Cristi Nedelcu