Libertăți și iluzii

Am ieşit de acolo destul de liniştit. În anticameră, două colege şi un coleg se făceau că au treabă, aşteptând momentul ca uşa să se deschidă şi să prindă câte ceva din atmosfera dinăuntru. Nici nu mai era nevoie să întrebe nimic, pentru că privirile lor strigau acelaşi lucru „Cum a fost?”. Am dat din umeri. „Ei, este doar aşa, o primă întâlnire, să ne cunoaştem. Mai târziu probabil va urma partea mai dificilă, când vor avansa în audit.” S-au relaxat vizibil. „Deci nu e cine ştie ce” au tras concluzia de care aveau nevoie pentru a își mai liniști bătăile inimii. Un demon interior m-a făcut să le spulber liniştea. „Ei, au mai avut şi nişte întrebări mai tricky. Deocamdată îi interesează partea de proceduri şi de responsabilităţi. Iar la mine, lucrurile sunt mai simple. Eu nu am operaţiuni locale, departamentul meu este destul de separat de restul organizaţiei.” Aşa era, dar poate nu ar fi trebuit neapărat să le amintesc asta. Divizia online fusese una dintre cele mai importante din companie, până în urmă cu o jumătate de an, când cineva de la resurse umane venise cu ideea să se înfiinţeze o firmă IT separată care să preia întregul personal, şi care să presteze servicii pentru companie. În felul acesta firma nou înfiinţată era scutită de o parte importantă a impozitelor, iar cheltuielile salariale pe ansamblu scăzuseră simţitor. Cumva, nu se ştie din ce motiv păstraseră totuşi o mică echipă de 3 oameni. În scurt timp, doi dintre ei plecaseră şi, de fiecare dată preferaseră să nu mai angajeze pe nimeni, şi să mărească salariile celor rămaşi pentru a prelua responsabilităţile. Ei numeau asta „securizarea postului”. Într-adevăr nivelul salariului era acum suficient de mare încât să nu mai îmi permit să caut un alt job, chiar dacă aici simţeam de cele mai multe ori că mă sufoc.

„Şi? Nu mai vrei s-o sugi aici? Foarte bine du-te în altă parte şi suge-o acolo dar pe bani mult mai puţini” rezumase situaţia odată la o cafea o colegă de la vânzări. Ăștia de la vânzări erau cinicii de servicu ai companiei. Asta și pentru că de ei depindea firma. În mod direct. Avea dreptate şi asta mă enerva cel mai mult, mai ales în dimineţile în care mergeam spre birou cu sentimentul acut că îmi va fi imposibil să mai intru şi azi pe uşa biroului şi să mă aşez în faţa calculatorului. Iar colac peste pupăză acum venea acest audit. Venise pe nepusă masă şi pentru mine chiar căzuse cu atât mai prost cu cât tocmai mă întorsesem din Barcelona unde fusesem într-o delegaţie la un congres de vânzări online şi unde profitasem de faptul că eram singurul reprezentat al diviziei române a companiei şi plecasem pur şi simplu, după ce îl ascultasem pe americanul pentru care venisem, un puşti de 26 de ani care făcuse avere revoluţionând ideea magazinelor virtuale. În rest nu mă mai interesa nimic, şi plecasem încercând să profit măcar de o jumătate de libertate în Barcelona. Ezitasem între a merge pe Nou Camp şi a vedea Sagrada Familia, şi în cele din urmă alesesem a doua variantă, fie numai şi pentru că pentru a merge pe stadion fără să îmi pot pune poze pe fb că am fost acolo nu mi se părea deloc amuzant. Apoi în avion văzusem a nu ştiu câta oară filmul Revolutionary Road. Îl vedeam la fiecare călătorie cu avionul. De la despărţirea mea devenise un fel de refugiu. Mă gândeam mereu că povestea noastră începută atât de ciudat se terminase şi mai ciudat şi nu înţelegeam dacă eu greşisem, sau ea, sau poate amândoi. Și cumva mai aveam senzația că filmul ăsta dă un sens vieții mele, dacă este vreun sens.

Am coborât la cafeneaua de la parterul clădirii. Aveam nevoie să îmi limpezesc mintea. De fapt nevoia asta o simțeam de două luni, de când Dana decisese că era timpul ca povestea noastră să se încheie. Am privit pe geam. Blocul unde se afla firma noastră fusese ridicat chiar în apropierea a ceea ce odinioară fusese piața orașului. Acum mai rămăseseră câteva ruine, înegrite de fumul unui incendiu care distrusese nu de mult ceea ce mai rămăsese din piața atât de elegantă altă dată, pe care eu mi-o mai aduceam aminte de pe vremea când eram copil. Probabil aici urma să se construiască un alt bloc de sticlă, în care alți oameni ca mine vor privi absenți pe geam, întrebându-se cum de viața lor a ajuns în impasul ăsta.

Și atunci l-am zărit. Era îmbrăcat în niște blugi ponosiți care ar fi putut, însă, să fie și foarte scumpi dacă ar fi fost îmbrăcați de un hipster, și un hanorac gri cu glugă. A scos un spray din buzunar și grăbit dar atent a început să scrie pe zidul dărăpănat al halei care arsese. ”Suntem sclavi ce au nevo…”. S-a oprit brusc, s-a uitat în stângă și-n dreapta apoi a rupt-o la fugă. Spray-ul s-a rostogolit lângă zid. Am privit încă odată spre literele care se înșirau pe zid. Știam ce ar fi vrut să spună. Am zâmbit în sinea mea. Nu avea cum să-l fi citit pe Zygmunt Bauman. Nu părea genul care să citească prea mult. Sau, mai știi? Mai târziu aveam să aflu că el reprodusese un vers dintr-un cântăreț la modă, de care eu nu auzisem până atunci. Versurile spuneau cam așa

”Suntem sclavi ce au nevoie de bani sa-si cumpere iluzia de libertate,

Captivi în capitalism în aceeași societate de consum cu producții concentrate.

Ce conduc de la oligopol la monopol, la dominație și control.”

Grozavă ironie a sorții ca o maximă a unui filosof polonez disident marxist, emigrat în Israel și astfel scăpat de epurările comuniste, dar rămas comunist să se regăsească în versurile unui cântăreț obscur de la noi, iar eu să mă regăsesc în toate acestea.

Am ieșit repede din clădire, aproape fugind. Fără să iau seama la cei din jur am ridicat sprayul și am continuat fraza, încercând să respect grafia celui care începuse. Simțeam că nu scriu eu, că scrie el. De fapt scriam amândoi. Scriam pentru amândoi. Pentru toți cei care erau ca mine. Și simțeam că erau mulți. M-am dat un pas înapoi și am citit. ”Suntem sclavi ce au nevoie de bani să-și cumpere iluzia de libertate”. Arăta bine. Acum îmi părea rău că nu am scris asta pe blocul unde firma mea avea biroul. Am strâns sprayul în mână și răceala tubului m-a făcut să mă simt bine. Și liniștit. Am plecat spre casă aproape vesel. Uitasem de audit și toate porcăriile care urmau.

Eram liber.

Cristi Nedelcu