Hoața de povești
Zidurile Craiovei au multe povești. Ele merită descoperite, pentru că unele sunt efemere. Durează câteva luni, apoi dispar ca luate de vânt. Unele dintre ele trăiesc aici, în rândurile scrise de mine. Altele au dispărut. Bulgakov spunea că o poveste odată scrisă nu dispare niciodată. Poate așa se întâmplă și aceste povești. Rămân undeva, în memoria inconștientă a orașului și îl definesc.
Vă invit să descoperiți încă un episod din această serie.
Pătrunse în clădirea insalubră cu o strângere de inimă pe care o resimțise și atunci când intrase în casa aceea părăsită din vârful dealului, de unde nici acum nu știa de ce furase cutia cu scrisori și poze vechi, în ciuda unui gând răzleț care îi venise – și dacă or purta un blestem? Dar curiozitatea fusese mai mare, înșfăcase cutia și fugise la fel ca o hoață. Asta se și simțea – o hoață de povești, iar cutia pe care o furase acum ascundea, într-adevăr o poveste fabuloasă care îi purtase pașii până în clădirea asta uitată de toți deși se află în inima orașului, chiar peste drum de Universitate.
Era destul de ciudat că această casă fusese uitată așa de ușor de toți locuitorii orașului, pentru că aproape fiecare dintre ei intrase acolo cel puțin odată când era mic, când aici funcționa un teatru de păpuși, care apoi își găsise un alt sediu, mai spațios. Casa fusese revendicată, dar moștenitorii nu se înțeleseseră niciodată și ea rămânea o ruină care trona în centrul orașului, în timp ce în jurul ei, celelalte clădiri, mai norocoase erau renovate și transformate în hoteluri sau cluburi. Uneori se mai adăposteau aici boschetarii, dar nu foarte des, pentru că era prea centrală și riscau să cadă în plasa raziilor poliției locale.
Ajunsese în această casă, după ce citise câteva scrisori pe care le găsise într-o casetă undeva într-o casă părăsită. Privind în urmă se gândea că le găsise într-un moment anume al vieții ei. Și, acum, privind în urmă întreaga poveste se întreba dacă nu cumva lucrurile aveau o legătură. Dacă nu cumva scrisoarea aceea nu era efectul a ceea ce ea căuta în viața ei, ci chiar elementul declanșator,un element care nu apărea la începutul întâmplărilor, pentru că viața nu este așa cum credem noi, o succesiune simplă de cauze și efecte, ci uneori cauza adâncă, profundă a unor fapte o aflăm mai târziu, după ce lucrurile s-au întâmplat pe jumătate, sau cu totul.
Era perioada în care era fascinată de Valerie Tasso. Îi citise cărțile aproape din întâmplare, într-o vreme în care viața ei se centra în jurul lui Michel Foucault. Ajunsese la el, după un episod de depresie care o dusese în pragul nebuniei. Depășise momentul afundându-se mai mult în el, căutând explicații. Săpase în nebunie, căutându-i originea, istoria, modurile de manifestare. Și descoperise că de la originile umanității, nebunia însoțise evoluția ei, că o fascinase mereu, și, doar acum, în epoca modernă, în care totul era normat, aliniat și reglementat, nebunia devenise anormală, un lucru care trebuia stârpit, iar nebunii, din oamenii atinși de mâna divină, deveniseră niște paria ai societății care trebuiau torturați, închiși, exterminați. Cel care îi relevase toate acestea fusese Foucault. Cartea lui ”Istoria nebuniei” fusese cea mai bună terapie. O citise cu sufletul la gură, ghicindu-i, printre rândurile erudite, propriile experiențe depresive, și simțind cum rezonează cu ale ei. Iar nebunia care o pândise până atunci nu i se mai păruse o amenințare, ci un mod de a se înțelege cu divinitatea și de a își căuta sensul într-o viața care este, prin definiție, lipsită de sens. Iar temerile ei dispăruseră. Și de la nebuni, ajunsese la prostituate, pentru că și sexualitatea era un alt subiect tabu al societății moderne. Tot Foucault demonstra asta, iar ei îi rezona cu paradoxul ei favorit din Oscar Wilde ”Totul pe lumea asta este despre sex, mai puțin sexul. Sexul este despre putere”. De fapt, prostituatele avuseseră mereu, de-a lungul istoriei același statut ca și al nebunilor. Excluși din rândul oamenilor obișnuiți, dar atrâgându-i. Fascinație și repulsie în același timp. Dovada cea mai clară că umanitatea rătăcește între doi poli opuși, o bipolaritate care dă măsura actualei ei stări de nevroză.
Și așa începuse ceea ce avea să se transforme în obsesia ei pentru prostituate. Uneori i se întâmpla să meargă pe centura orașului și să le pândească pe fetele acelea care își vindeau trupul fără reținere și să se întrebe ce se ascundea sub masca lor blazată. Oare ce gândeau? Ce simțeau? Nu reușea niciodată să înțeleagă asta și după câteva încercări nereușite de a lega o conversație cu una dintre ele, revenise la cărți. Tot aici trebuia să afle ceea ce o măcina pe ea. Și așa ajunsese la Valerie Tasso. O femeie care avusese curajul să treacă dincolo de prejudecăți și să devină prostituată. Dar experiențele ei, fără îndoială foarte dure, uneori la limita suportabilității, erau totuși literaturizate. Simțea că scriind tot ce a trăit, povestind toate experiențele ei, le falsifica, pentru că scrisul înseamnă transformarea realității. Trăia un sentiment straniu, de ambivalență. Cartea reprezenta descrierea experienței care o fascina, dar, în același timp, era și mijlocul prin care această experiență era falsificată.
Ar fi rătăcit mult și bine în acest labirint, dacă nu ar fi fost excursia din ziua aceea. Loredana o provocase. Nu mai ieșiseră demult împreună să facă poze. Obișnuiau uneori să evadeze împreună, să își lase famiile pentru o zi și să hoinărească năuce, pe unde apucau. Uneori făceau poze, alteori doar rătăceau prin satele din jurul orașului. În ziua aceea, ajunseseră într-un sat asuns între două dealuri nu departe de oraș. Majoritatea caselor de chirpici erau părăsite și începuseră să cadă. Altele fuseseră reconstruite, dar nici ele nu păreau prea animate. Oamenii plecaseră să își caute norocul unde văzuseră cu ochii și cei care se mai simțeau legați cât de cât de locul unde se născuseră își refăcuseră casele, în speranța că, odată și odată va fi mai bine și se vor întoarce.
Rătăceau pe ulițele satului și, în afară de câteva gâște care se scăldau în nămolul din uliță, nu întâlniseră pe nimeni. Atunci Loredana observase casa aceea, cocoțată în vârful unui deal, ci gardul căzut la pământ, cu acoperișul spart, dar având o frumusețe aparte, o frumusețe care în curând avea să dispară. Au pătruns în casa unde se găseau surprinzător de multe lucruri – un pat, un dulap, câteva resturi de scaune. La fereastră flutura un rest de perdea din care se mai ghicea o dantelă. Iar undeva, sub masă se afla caseta. A ezitat destul de mult până să o ia. Loredana fugise din casă și o lăsase singură, ca și cum ar fi trebuit să fie doar decizia ei. Simțea cumva că, în funcție de ceea ce va face, viața ei se va schimba radical.
A luat caseta și a fugit. Loredana a privit-o, dar nu a întrebat-o nimic. Nu au mai vorbit nimic când timp a condus la întoarcere. Odată cu caseta luaseră și o tăcere care le separa una de alta. Deja fiecare își avea propria realitate, iar a ei se învîrtea destul de mult în jurul casetei pe care o simțea caldă în brațe. Când Loredana a lăsată-o acasă, soțul ei nu se întorsese. Se înțeleseseră să ia el copiii de la școală, așa că avea să ajungă mai pe seară.
A pătruns în casă, și s-a așezat la masa din living. A pus caseta pe masă și a privit-o lung. Avea să găsească în ea ceva? Într-un târziu și-a făcut curaj și a deschis-o.
Cuprindea câteva scrisori zdrențuite, și două fotografii îngălbenite de timp. Dintr-una zâmbea șters o fată spălăcită îmbrăcată într-o uniformă care părea a fi de școală. Chipul nu i se zărea prea bine, doar zâmbetul stingher și alura țeapănă, aproape crispată te făcea să ghicești o fire introvertită. Toate acestea le-a deslușit după ce părăsise casa aproape în fugă, abia după ce ajunsese acasă la ea și putuse să evalueze prada. Cea de-a doua fotografie era una de grup, în care probabil era și ea, dar abia dacă i se ghicea silueta.
A întins ușor scrisorile pe masă. Mâinile îi tremurau ușor. A început să citească și, ușor ușor a intrat în povestea asta, care acum o dusese în clădirea părăsită din centrul orașului.
”Dragul meu. Nu știu dacă scrisoarea asta va mai fi urmată de altele, sau dacă ți-o voi trimite vreodată”. Așa începea scrisoarea și se vede că încă de la început ea a știut că nu îi va trimite rândurile pe care le scria. Ca oricine care pune pe hârtie ceva ce nu va trimite, și ea urma să fie sinceră în ceea ce avea să scrie. Și atunci, după prima frază, și-a dat seama că scrisorile acelea erau mult mai adevărate decât toate paginile scrise de Valerie Tasso, cu toate analizele ei, cu toate trăirile mult literaturizate, care răpeau din autenticitate. Avea în față o poveste simplă, dar pe care ziarele ar numi-o cutremurătoare. Era, probabil banală pentru acele vremuri, așa cum și acum sunt povești pe care unii le-ar numi cutremurătoare, dar ele sunt pentru alții banale. Era povestea unei fete care descoperise dragostea la vârsta la care o descoperi de obicei. Și care, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, se sfârșise trist pentru ea. Rămasă însărcinată, ea fusese nevoită să părăsească satul natal și casa din vârful dealului.
El își văzuse de drumul lui mai departe, își făcuse școlile pe care le visase și despre care îi povestise atâtea în serile pe care le petreceau împreună. Ajunsese un avocat de succes și nu o mai văzuse niciodată. Poate chiar o uitase, așa cum uiți o greșeală din tinerețe, sau nici măcar o greșeală, o întâmplare.
Iar fata ajunsese în oraș, singură și înspăimântată. Și, chiar dacă pare un clișeu, ajunsese la bordel. Dar viața, și atunci, și acum, este insensibilă la clișee. Și tot ca într-un clieșu, ea nu îl uitase. Și își găsise un loc la cel mai faimos bordel al orașului, pe care unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului îl deschisese chiar vizavi de Palatul de Justiție. Îl costase mult acest afront la adresa ipocriziei urbei, dar și atunci ca și acum, banii cumpărau orice. Oamenii se făceau că nu știu ce este în clădirea aceea semeață cu acoperiș boltit, cu frontoane bogate și ancadramente fastuoase. Iar clienții plăteau nu atât fetele și clipele de plăcere ci sentimentul că sfidează un oraș întreg mergând într-un loc care nu ar fi trebuit să fie chiar în buricul orașului.
Ajunsese acolo după multe suferințe pe care le puteai doar bănui din câteva rânduri pe care le strecurase într-una dintre scrisori. Apoi acolo își găsise fericirea. Și, în timp, ce prin patul ei treceau mulți dintre bărbații orașului, ea se gândea la el. Îi povestea cum pândea în fiecare dimineață treptele Palatului de Justiție, doar pentru a îl vedea câteva clipe urcând grăbit de fiecare dată cu un teanc de hârtii în brațe. ”Clipele acelea sunt momentele mele de fericire. Să te văd, să știu că ești bine, că, probabil ești fericit, și că, la fericirea asta,am constribuit și eu cât de puțin”.
După datele scrisorilor trăise acolo doi ani. Fuseseră anii ei cei mai fericiți, după cum mărturisea. Ciudate moduri de a înțelege fericirea pot să existe, se gândise ea atunci. Și așa îi venise ideea să caute clădirea aceea, între zidurile căreia se desfășurase povestea pe care ea o descoperise într-un mod atît de straniu.
Iar când a ajuns în după amiaza aceea de primăvară și s-a strecurat în clădire a fost o clipă dezamăgită. Se aștepta să mai găsească ceva acolo, un detaliu cât de mic pe care să îl poate lega de destinul acelei fete. Dar nimic. Totul era părăginit și murdar, dar fără urmă din povestea acelor timpuri.
Soba era singurul lucru care se păstrase de atunci. Și pereții, evident. Dar aceștia fuseseră vrăuiți de atât de multe ori, încât nu mai păstrau nimic din aerul vremurilor pe care ea o căuta.
Fata murise acolo, între zidurile acelea, iar puținele lucruri îi fuseseră trimise acasă, acolo de unde fusese izgonită. Cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple, pentru că altfel nu avea logică de ce se găseau scrisorile în casa aceea pe care ea o evoca în unele pagini ca un fel de paradis pierdut. Că a murit acolo, nu încape nicio îndoială. În ultima scrisoare, era un pasaj destul de străveziu. ”Cred că timpul meu a ajuns la final. Este mai bine să fie așa. Dar o să îmi fie dor de zilele când priveam lung pe geamul camerei mele, așteptând să te zăresc, măcar câteva clipe urcând preocupat scările Palatului de Justiție. Clipele acelea când te vedeam, de cele mai multe ori doar din profil, erau cele care îmi dădeau putere să trec prin toată mocirla de zi cu zi”.
Citise toate acele scrisori, în speranța că va afla mai multe despre ”mocirla de zi cu zi”, dar nu aflase mare lucru. Fata evita să dea prea multe detalii despre munca ei sordidă. Într-un fel era și normal să fie așa, din moment ce destinatarul, fie el și prezumtiv, era marea ei iubire. Care da, o părăsise, o făcuse să ajungă la bordel, pentru a fi mai aproape de el. Dar nu-i putea scrie cu toate amănuntele pe care ea le-ar fi dorit. A privit pe geamul pe care privise și ea acum mai bine de o sută de ani încercând să simtă ce simțise și ea. Dar știa că e doar o iluzie și că deși înțelesese destinul fetei, nu putea să înțeleagă nimic din cea ce ea simțea. Intrarea profundă în poveste îi era interzisă. Cumva știuse asta de la început, chiar dacă refuzase să accepte.
S-a plimbat mult prin încăperile casei. Parcă încerca să mai regăsească acolo, în resturile aruncate pe jos, în varul ce acoperea pereții, în sobele ce încă mai rezistau sau în dușumeaua plină de găuri. Nu avea cum să găsească nimic, pentru că toate astea aparțineau unei alte epoci, care și ea devenise de mult istorie.
Ceea ce căuta ea, era mult mai vechi, și nu se păstrase niciunde. Vremurile acelea pieriseră, peste ele veniseră altele, în care casele frumoase din centrul orașului fuseseră confiscate și în ele mutați oameni veniți din satele sărace ale zonei. Timp de aproapre o jumătate de secol, casele îi găzduiseră, iar ei veniseră cu poveștile lor care șterseseră vechile istorisiri ale celor care construiseră casele. Acești chiriași eterni, al căror provizorat părea că se eternizase, fuseseră izgoniți după ce istoria se schimbase din nou. Acum casa era pustie, și ei i se părea că este un vechi papirus pe care locuitorii și-au scris povestea.
Cutia cu scrisori pe care o ținea în brațe era singurul lucru care ai aparținea acelei lumi, pe care toți o uitaseră. Și atunci, ușor, se lăsă pe vine și împinse cutia cu scrisori sub patul șubred de pe care mai atârna un rest de pătură. Simțea că trebuie lase toate aceste foi în locul unde fuseseră scrise. Acolo le era locul, și doar ele mai purtau ceva din vechea poveste. Așa, casa își împlinea menirea de a păstra urme ale tuturor celor care trecuseră pe acolo.
Coborî scara șerpuitoare cu balustrada de fier forjat. Pe un perete cineva scrisese ”Adevărul nu mulți și-l pot permite”.
Zâmbi. Nici măcar cel care așternuse cugetarea asta nu-și putea permite adevărul că peretele era un palimpsest, pe care se scriseseră și se șterseseră multe alte povești. Iar cuvintele lui aveau să se șteargă nu peste mult timp, când timpul și indiferența oamenilor avea să transforme totul în ruină.
Chiar și poveștile.
Cristi Nedelcu
0 comentarii