Cum (nu) s-a dus dezvoltarea orașelor din Oltenia pe(ste) Apa Sâmbetei

”De ce este România altfel” și-a intitulat Lucian Boia una dintre lucrările sale care a provocat foarte multe dispute și polemici. Dacă țara noastră este ”altfel” față de țările din regiune, putem spune că în interiorul României, Oltenia este ”altfel” decât restul regiunilor. Și nu ne referim la diferențele firești dintre zonele unei țări, ci la unele importante, care uneori marchează evoluții economice și sociale.

Am vorbit altă dată despre substratul arhaic al zonei, care, poate paradoxal, a favorizat, în unele situații, explozii individuale de modernitate ce redescoperă și valorifică această bogăție de semne și semnificații.

Acum mă voi referi la un alt aspect, care ține, însă, de aceeași zonă mentalitară ce poate avea uneori efecte directe asupra unor aspecte extrem de concrete din viața noastră de zi cu zi. Este vorba despre dezvoltarea urbană a orașelor Olteniei, care urmează un tipar aparte.

După cum se știe principala condiție pentru apariția unei așezări este apa. Ea oferă elemente importante care facilitează viața – consum, irigație pentru agricultură, apărare, comerț, iar exemplele pot continua. Așa cum scria Adrian Majuru o așezare își definește forma și structura în funcție de apa pe al cărei curs s-a dezvoltat. Inclusiv rețeaua de străzi este definită astfel. ” Poziţia faţă de apă condiţionează dispunerea şi forma tramei stradale, care poate fi impărţită în: tramă longitudinală (străzile principale sunt orientate paralel apa), tramă în pieptene (tipica pentru oraşele fluviale cu port/oraşe port; datorită deschiderii la apă, acest tip de organizare furnizează accese multiple spre cheiul portului), tramă axială (tipică pentru oraşele situate pe intersecţia unui drum important cu apa; se disting printr-o stradă principală ce duce spre pod, perpendiculară pe apă, celelalte străzi formând un sistem ortogonal suprapus acestei direcţii majore) sau tramă peisagistică (specifică oraşelelor cu o topografie extrem de dificilă care a generat o formă unică, cu expresie plastică individuala în care apa e parte integrantă” (”Apa în relaţia cu aşezările umane – aspecte teoretice şi perspective personale”.

Tot Adrian Majuru trece în revistă potențialul pe care aceste cursuri de apă le au în ceea ce înseamnă dezvoltarea urbană – de la potențialul economic/industrial, la cel turistic și cel de agrement, până la potențialul peisagistic și afectiv.

Să vedem acum cum au valorificat orașele Olteniei aceste tipuri de potențial și cum și-au construit dezvoltarea urbană în raport cu râurile pe care s-au născut.

Craiova – Jiu

Relația dintre Craiova și Jiu este, dacă ar fi să folosim, un termen din relațiile interpersonale, una ”la distanță”. Râul curge la câțiva kilometri buni de intrarea în oraș și, pe malurile lui, nu s-a dezvoltat nimic. Nici zonă portuară, nici parcuri de agrement, nici zona turistică. Nimic. Orașul crește în celelalte direcții, ignorând râul care i-a dat viață.

Jiul la Podari. sursa foto – podari.ro

Craiova a crescut mult nu doar față de vatra istorică a orașului, care acum reprezintă centrul vechi, ci și față de cum arăta orașul acum 20 de ani, să spunem, imediat după Revoluție. La vremea aceea, platformele industriale mărgineau orașul. Acum, orașul s-a dezvoltat mult peste vechile granițe, intrând practic peste câteva dintre comunele limitrofe. Dintre toate ieșirile orașului (bariere cum erau numite odinioară) trei nu au respectat această regulă – cele care duc spre comunele Podari, Bucovăț și Breasta. Toate trei înseamnă treceri peste Jiu. În fiecare dintre aceste cazuri nici comunele, nici orașul nu s-au apropiat de râu, care rămâne cu o zonă destul de mare neamenajată, ceea ce este cel puțin surprinzător. Asta în condițiile în care unul dintre poduri, cel de la Breasta, a fost construit în 1896, perioadă în care orașul Craiova se moderniza. Practic, podul s-a născut odată cu Bănia modernă. Dar orașul nu a profitat de acest lucru.

Podul de la Breasta în 1896. sursa foto – imagoromaniae.ro

Desigur, faptul că în apropierea acestor localități, cursul Jiului nu a fost regularizat este un motiv important pentru care dezvoltarea urbană nu s-a putut face pe aceste direcții, dar chiar lipsa aecstei amenajeri spune ceva despre cum a fost gândită expansiunea orașului.

În cazul Craiovei, fuga de cursul de apă pe care orașul s-a dezvoltat, este și mai evidentă dacă luăm în calcul două aspecte. În primul rând lipsa aproape totală a oricărei inițiative de folosire în scop turistic a cursului de apă, deși în alte părți au fost amenajate fie ștranduri, fie mini-porturi de agrement. Spun aproape, pentru că în zona Podari a existat o inițiativă a unui afacerist, Dinel Staicu, prin care era folosit un teren de pe malul Jiului pentru a se construi un fel de complex care să exploateze în scop turstic relicve ale comunismului. Dar acesta nu folosea Jiul decât ca decor și nu ca actor principal în întregul ansamblu. Al doilea aspect, mult mai elocvent îl reprezintă amplasarea depozitului de deșeuri a câțiva pași de acest curs de apă. Este un caz rar, dacă nu unic, de dezvoltare urbană, în care un oraș își amplasează groapa de gunoi aproape de cursul său de apă.

Slatina – Olt

Podul peste Olt de la intrarea în Slatina are o poveste extrem de interesantă. Mult timp râul a marcat granița dintre Oltenia și Muntenia iar trecerea peste el se făcea cu ajutorul podurilor plutitoare. (de altfel și Jiul se trecea la fel, dovadă toponimul comunei Podari de lângă Craiova). Abia în 1845 se contruiește primul pod stabil, de lemn și el, pentru ca în 1889 să se înceapă contrucția unui pod de fier, care reperezenta o perfomanță inginerească. După podul de la Cernavodă, era a doua construcție de acest fel din țară, și semnul că România intra definitiv în zona civilizației industriale.

sursa foto – vechiul-regat.blogspot.ro

Ar fi fost de așteptat ca Slatina să beneficieze de această construcție și să se dezvolte spre Olt. Nu a fost deloc așa, și orașul s-a dus spre dealul la poalele căruia curge râul. Slatina și-a edificat o platformă industrială importantă, care nu are nici măcar o singură componentă legată de râul care trece pe lângă ea. La fel ca și în cazul Craiovei, nici potențialul turistic sau cel de agrement nu a fost folosit. Există o plajă amenajată în apropierea unei limbi de pământ și un club nautic, dar este departe de potențialul pe care Oltul îl are.

Râmnicu Vâlcea – Olt

Este orașul care s-a ”lipit” cel mai mult de rău, dar fără să îi depășească granița. Trama stradală  este una longitudinală și, spre deosebire de Craiova și Slatina, unde orientarea străzilor nu are nicio legătură cu râul din apropiere, în Râmnicu Vâlcea este clar că ele s-au dezvoltat în principal de-a lungul Oltului. În rest, aceeași reticență de a construi poduri peste râu și de a îl îngloba în oraș.

Râmnicu Vâlcea. sursă foto – pinterest

Severin – Dunăre

Severinul este cel mai important oraș port din Oltenia. Dacă analizăm după modelul propus de Adrian Majuru, orașul se află într-o fază pe care localitățile similare din Occident au parcurs-o în anii 60-70. Aceasta implică ”o separare spaţială accelerată şi marcantă între oraş şi apă şi arii de dezvoltare industrială în locaţii depărtate de nucleul urban’’. Numai că, în cazul acestora, după anii 80 se intră într-o altă fază, și anume aceea în care  malul de râu și apa capătă o altă valoare urbană, care asigură satisfacerea unor alte nevoi ale locuitorilor – spații de agrement, peisajul pe care malul apei îl oferă, chiar spații de dezvoltare imobiliară care să folosească apa și malul ei ca element de atracție, etc. Nimic din toate astea în Severin. Orașul este separat de Dunăre prin linia ferată care îi blochează astfel coborârea spre malul fluviului.

sursa foto – fotografieaeriana.eu 

Pentru a încerca o explicție, trebuie să ne întoarcem la rolul simbolic al apei în civilizația tradițională românească. Fiind legată de viață, apa este prezentă în toate ritualurile importante, în special în cele de trecere. De la forța malefică pe care o capătă apa cu care este spălat mortul până la slobozirea apei, toate riturile care marchează cea mai importantă trecere a omului, sunt însoțite de acest element vital. În tradiția populară românească există o reflectare a Râului Styx, cel care separa cele două lumi – cea văzută și cea nevăzută, și anume Apa Sâmbetei. Conform lui Romulus Vulcănescu, Apa Sâmbetei dă tărcoale Pământului și coboară în spirală în fundul Iadului ca o apă nefastă, malefică. Peste acest substrat pre-creștin s-au suprapus elemente creștine, și chiar unele împrumutate de la evrei.  Chiar numele acestei ape ar veni, de la ei, deoarece în mitologia lor există un râu, Sanbation, care nu curgea sâmbăta, pentru că, în confomitate cu credința acestora, era zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă.

După cum am spus și cu altă ocazie, Oltenia este una dintre zonele în care gândirea de tip magic a continuat să rămână prezentă în mod constant, indiferent de evoluția economică. Modernitatea a pătruns la nivel superficial, în timp ce relațiile și structurile continuă să fie puternic influențate de acest gen de gândire. Într-o astfel de logică râul care trece pe lângă o localitate reflectă în plan material Apa Sâmbetei, iar trecerea ei este simțită ca încălcarea unui tabu. Localitatea trebuie să privească în altă parte decât în zona de peste râu, deoarece acesta este granița dintre cele două lumi, iar zona aceea nu este una prielnică. Este motivul pentru care orașele Olteniei ”fug” de apele pe malul cărora s-au născut.

Cumva putem spune că dezvoltarea lor s-a dus pe Apa Sâmbetei, pentru că nu au îndrăznit să o încalce.

Cristi Nedelcu