În fața blocului cu cheia de gât

sursa foto

Am copilărit cu cheia de gât. Nu fac mare caz din asta, pur și simplu așa erau vremurile. Părinții plecau la serviciu, noi rămâneam acasă. Pe atunci, femeile aveau concediu postnatal de maxim 3 luni. După aceea, Dumnezeu cu mila. Fiecare se descurca cum putea. Conceptul de bonă nu exista. E drept, existau bunicii la țară și, până pe la 4-5 ani, creșteam acolo. După care la oraș, în fața blocului. Nu vreau să cad în păcatul de a compara copilăria mea cu cea a copiilor de azi. Erau alte timpuri, alte așteptări, altfel înțelegem lumea. Mă interesează altceva. Jocurile. Nu demult, discutând cu cineva am constatat că o mare parte din jocurile copilăriei mele au dispărut. Nu că nu se mai joacă acum (nu mă așteptam la asta) ci nu mai sunt cunoscute. Despre lapte gros, țurca, ”Țară, țară, vrem ostași” sau ”Flori, filme, fete sau băieți” se mai știe, dar mai erau destule. Unele am încept și eu să le uit. Așa că am decis să le descriu aici pe cele despre care îmi amintesc. Am să scriu despre jocuri pe care nu le-am întâlnit amintite în altă parte. Este mica mea contribuție la ceea ce ar trebui să fie o antropologie a copilăriei cu cheia de gât.

Șontâc

Număr nelimitat de jucători, dar numărul optim era 10, maxim 15. Șontâcul era o cutie veche de conservă (de mazăre de obicei pentru că era mai înaltă) care era așezată o piatră mică. Cel care ”se punea”, sau paznicul, se așeza deoparte. Ceilalți stăteau de-a lungul unei linii trasată la distanță de 7-10 m de locul unde se afla amplasat șontâcul. Apoi cu o piatră sau o rublă (vezi jocul de mai jos) încercau să doboare șontâcul. Dacă reușeau, se repezeau să își recupereze piatra (rubla) fără ca paznicul să îi atingă. Acesta trebuia să pună la loc șontâcul și apoi avea voie să îi atingă. Dacă jucătorul trecea granița liniei de unde aruncase, era salvat. Uneori se întâmpla ca niciun jucător să nu doboare șontâcul. Atunci, își luau inima în dinți și ridicau piatra de jos apoi o luau a fugă fără să mai aibă timpul pe care îl câștigau când paznicul trebuia să ridice șontâcul. Dacă unul era atins, devena paznic.

Cioca

Număr nelimitat de jucători. Fiecare jucător avea câte o ”rublă”. Acestea erau discuri metalice cu diametrul de 15-20 cm și grosime de 2-3 cm pe care le procuram… habar nu am de unde. Cred că din blocurile aflate în construcție, sau, mai curând, de la DCA (parcă așa se numea instituția care se ocupa cu recuperarea și refolosirea materialelor). Se trăgeau două linii pe asfalt la distanță de 7-10 m. Jucătorii se aliniau la una din linii și apoi, pe rând, aruncau cu rublele încercând să fie cât mai aproape de cealaltă linie. Câștiga cel a cărui rublă era cel mai aproape, sau chiar pe linie. Se juca pe timbre sau pe ”tije”. Acestea erau părțile de sus ale cutiilor de chibrite, pe care le colecționam și le transformam în valută forte pentru astfel de jocuri. Uneori jucam chiar pe chibrite.

Os pătrat

Două echipe de câte patru jucători. Este o variantă a mult mai cunoscutului ”Lapte gros”. Jucătorii echipei care ”se pune” stăteau în poziție ”capră” fund în fund, formând un fel de cruce umană. Cei din echipa adversă, pe rând, își luau avânt și când ajungeau în dreptul adversarilor se dădeau de-a rostologul peste ei, folosindu-i ca un fel de cal de gimnastică. Dacă se întâmpla să cazi nu aveai voie să atingi pământul cu mâinile, altfel erai descalificat și echipa ta ”se punea”. De asemenea pierdeai dacă nu făceai o rostogolire completă.

Țările

Doi jucători. Obiectul principal folosit era un cuțit, de preferat cu lama lată. Se desena pe pământ un cerc împărțit în două, fiecăruia dintre jucători revenindu-i un semicerc. Primul arunca cuțitul încercând să îl înfigă în teritoriul advers. Dacă reușea, trasa o linie după cum indica lama cuțitului până ce aceasta intersecta semicercul. Cel al cărui teritoriu fusese astfel împărțit decidea ce parte cedează. Dacă jucătorul rata, adică dacă nu se înfigea cuțitul sau îl  înfigea în afara cercului, venea rândul celuilalt, care avea șansa să își refacă teritoriul. Meciul se încheia când unul dintre teritorii devenea atât de mic, încât nu se mai putea sta pe el nici măcar pe vîrful unui picior. O altă modaliate de a câștiga era să înfigi cuțitul chiar pe graniță. Dacă îl înfigeai în teritoriul tău, pierdeai.

Toate acestea erau jocuri exclusiv ale băieților, așa cum ”elasticul” de exemplu era doar al fetelor. Desigur fotbalul,  împușcatea cu tubermane (un fel de paleo-paintball), sau pișcariciul erau cele mai răspândite, dar pentru că stăteam în fața blocului până târziu, când se înopta, aveam berechet timp la dispoziție să inventăm o mulțime de alte jocuri.

Voi ce jocuri vă mai amintiți din copilăria voastră?

Cristi Nedelcu