Care este identitatea culturală a Olteniei?

Oltenii îşi afirmă identitatea cu suficient de mult aplomb încât să depăşească uneori graniţele mândriei. Îşi asumă defectele cu mai multă mândrie decât calităţile, şi recunosc de cele mai multe ori că sunt excesivi în tot ceea ce fac, dar preferă aceste defecte unor calităţi pe care le dispreţuiesc la alţii. Dar dacă despre olteni s-a vorbit destul, despre identitatea culturală a zonei lor, discuţiile s-au oprit mereu la nivelul înşirării unor nume mari care au marcat cele mai diverse domenii.

Dar, este apariţia acestor nume întâmplătoare, sau se înscrie într-o logică pe care structura culturală a zonei o impunea?

Întâmplător sau nu, în Oltenia se nasc trei mari creatori cu o viziune profund originală, a căror operă nu avea legătură cu ceea ce se crease înainte lor. Este vorba despre Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu şi Ion Ţuculescu.

Dacă despre primii doi nu mai trebuie să vorbim, cazul Ţuculescu este puţin diferit. Pictor a cărui operă nu îşi găseşte corespondent în epocă el moare aproape ignorat de contemporani. La puţin timp după moartea lui, propaganda oficială îl confiscă, aşa cum o făcuse de altfel şi cu Brâncuşi, dar la nivel formal, fără a permite operelor lui să circule în străinătate şi să îşi cucerească prestigiul meritat. Lipsit de şansa lui Brâncuşi şi a lui Ionescu de a se afirma în străinătate, Ţuculescu este în momentul de faţă unul dintre marii necunoscuţi ai artei româneşti, deşi opera sa este la acelaşi nivel de originalitate şi profunzime ca în cazul lui Brâncuşi.

Pornind de la aceste trei nume, care, fiecare a însemnat un punct de cotitură al unei forme de expresie artistică,  reiau întrebarea de mai sus. Este apariţia acestor creatori o pură întâmplare, sau rodul unui determinism? O discuţie pornind de la o astfel de întrebare poate da un sens căutării identităţii culturale o Olteniei.

O primă ipoteză care se poate naşte este aceea a influenţei geografiei asupra culturii unei zone. Este destul de riscant, deşi uneori atrăgător, să vorbim despre determinism geografic atunci când aducem în discuție identitatea culturală a unei zone. Cu toată teama de a cădea într-o capcană de a găsi relaţii de cauzalitate acolo unde nu sunt, nu poți să nu te întrebi dacă rocile care formează esența peisajului Greciei au vreo legătură cu faptul că elenii aveau o gândire axată pe volume, sau să cauți influența junglei în formele de exprimare artistică ale civilizațiilor precolumbiene.

Un prim răspuns este cel dat de faptul, aproape evident, că civilizaţiile aflate în zone care facilitează izolarea (în special cele muntoase) sunt mai predispuse la conservatorism. Aici schimbarea este mult mai lentă şi elemente arhaice ale identităţii culturale pot supravieţui incredibil de mult în timp.

Casa Cartianu, din comuna Turcineşti (jud. Gorj), construcţie reprezentativă pentru arhitectura românească din secolul XVIII

Eliade considera că Balcanii în general şi România în special sunt spaţii conservatoare care păstrează elemente mitologice care aparţin unor straturi arhaice anterioare antichităţii greco-romane. Din acest punct de vedere, Oltenia are o geografie eterogenă cu o zonă submontană semi-închisă şi conservatoare, şi cu o altă zonă, de câmpie, deschisă care s-a aflat în drumul numeroşilor migratori, deci predispusă la influenţe dintre cele mai diverse. Prin urmare o îmbinare a unor elemente contradictorii care poate să ofere un prim indiciu în căutarea elementelor exterioare ce au structurat identitatea Olteniei.

Apoi, Oltenia se defineşte teritorial aşa cum o ştim noi, abia după 1718, când în urma Păcii de la Passarowitz, trece sub stăpânire austriacă. Cel puţin formal, pentru că în realitate, austriecii nu vor reuşi niciodată să impună reguli aici, şi toate măsurile lor nu fac decât să arunce zona într-o anarhie ale cărui firave reguli erau dictate de panduri. 100 de ani durează această anarhie, până la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu care va marca un punct de hotar în istoria modernă a României. Prin urmare, Oltenia se naşte într-un climat anarhic, violent, în care regulile sunt făcute pentru a fi încălcate.

Harta teritoriilor ce au făcut obiectul Păcii de la Passarowitz (1718). Oltenia este marcată drept Kl. Walachei (Mica Valahie)

Faptul că Oltenia îşi finalizează identitatea într-o astfel de perioadă şi mai ales, într-un astfel de mod, ne duce la cel de-al doilea determinism, mai concret – cel istoric. Există o întreagă dezbatere pe tema relaţiei dintre istorie şi psihologia unui popor, dezbatere relansată nu de mult de cărţile lui Lucian Boia. Istoria unui popor poate fi explicată prin psihologia lui, sau invers? Dacă nemţii ar fi trăit aici, cum ar fi arătat istoria lor? Dacă oltenii ar fi trăit în Ţara Bascilor ar fi avut aceleaşi tendinţe secesioniste ca locuitorii de acolo?

Geografic şi istoric, Oltenia stă sub semnul contradictoriului şi conflictului, la confluenţa dintre spaţii divergente şi istorie consumată prin încălcarea regulilor. În plan cultural, acestea au ca efect cel puţin trei momente de spargere a oricăror convenţii. Brâncuşi eliberează sculptura de tirania figurativului, dar printr-o întoarcere la formele străvechi, Ţuculescu aduce elementele arhaic-totemice în pictură, iar Eugen Ionescu desface limbajul în componentele sale ireductibile, arătându-i arbitrariul şi non sensul.

Puternic tradiţionalistă în sens social, Oltenia marchează momente absolute ale modernităţii culturale. Prin urmare, dacă este să găsim un element principal de identitate culturală al Olteniei, acesta este raportul tradiţionalism – modernism. Oltenia propune lumii o formă de modernitate bazată pe revitalizarea formelor arhaice.