Actorul și efemeritatea lui eternă

–  Note pe marginea unei expoziții de fotografie  –

”Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă”

Hamlet

Teatrul, cea mai efemeră dintre arte, este și cea care rămâne cel mai mult în memoria umanității. Poate părea un paradox, dar nu este. Un spectacol se stinge după ce a fost scos din repertoriu. Rămân memoria publicului, a fotografiei și înregistrările. Prima durează mai puțin de o generație, iar celelalte două sunt mărturii fizice, cărora le lipsește încărcătura emoțională a momentului de pe scenă, a vibrației care leagă actorul de spectator.

Și totuși. Marile texte ale dramaturgiei trec proba timpului, așa cum poate doar în muzică să se mai întâmple. Unul dintre spectacolele care a redefinit teatrul contemporan a fost Trilogia Antică a lui Andrei Șerban care aducea aproape de sensibilitatea spectatorului texte esențiale ale antichității elene. Shakespeare se joacă pe toate meridianele lumii, iar oamenii de pretudindeni se regăsesc în temerile, întrebările și așteptările pe care le resimțeau și spectatorii de acum câteva sute de ani.

În același timp, și la nivel teoretic, teatru este capabil să producă lucruri care să depășească proba timpului. Stanislavski este autorul uneia dintre teoriile care modelează încă actori la aproape o sută de ani de la enunțarea ei, după ce lumea, inclusiv cea teatrală, a trecut prin schimbări radicale. Puține alte domenii ale spiritului au astfel de repere de constanță.

Am făcut toate aceste considerații pornind de la expozția ”Atitudini”, o producţie FNT 2016, dedicată actorului Marcel Iureş, și vernisată recent la Teatrul de Copii și Tineret ”Colibri” din Craiova. O astfel expoziție, ce cuprinde fotografie de spectacol de teatru, trebuie privită altfel decât o facem cu o expoziție de artă fotografică. Asta pentru că lucrările pendulează între fotografie artistică (portret) și document, suprapunând expresivitatea cu emoția unei clipe de timp încremenit.

Efortul de a realiza expoziția a fost unul important, după cum mărturisea curatorul Irina Tapalagă. Multe dintre spectacole aproape că nu se mai regăsesc în arhive, deși au reprezentat momente importante pentru spectacologia românească. Este cazul montării din 1994 a lui Mihai Măniuțiu cu ”Richard al III lea”. După o muncă susținută au fost alese 37 de fotografii din spectacole care au jalonat nu doar cariera lui Marcel Iureș, ci au reprezentat puncte importante ale evoluției teatrului românesc. Trecerea lor în revistă este o mică plimbare prin istoria teatrului românesc.

Născut în Dolj, Marcel Iureș a cunoscut succesul printr-o carieră care, aparent, nu a datorat prea multe câmpiei roditoare în talente a Băileștiului. Și totuși, de o vreme încoace, spectacolele lui, fie că pornesc de la Marin Preda (”Noi despre ce vorbim aici, domnule?”) sau de la Ion Creangă (”Absolut” – după Ivan Turbincă, sau „N-ai tu treabă!“ – după Dănilă Prepeleac), au un numitor comun, pe care și actorul îl recunoștea – dorința de a reveni la origini. Călătoria începută odată cu alegerea teatrului l-a dus prin marile texte ale dramaturgiei (Shakespeare, Cehov, Pirandello, Caragiale sau Camus) și printre regizori care au făcut istorie (Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuțiu, sau Alexandru Dabija), îi poartă acum pașii spre locul de început – satul originar, cu mirosurile copilăriei (pâinea din țest) cu obiecte ale căror denumiri nu le mai înțelege nimeni (”șișlete”), cu sensul adânc al existenței pe care vechea civilizație rurală îl avea.

”Atitudini” este mai mult decât o expoziție despre un actor. Este o expoziție despre urmele pe care Actorul le lasă în conștiința posterității. Și a modului în care teatrul își poartă efemeritatea spre eternitate.

Cristi Nedelcu