Dacă acum ceva timp, la rubrica Anticariat am scris despre un volum care trata relația dintre limbile română și albaneză, astăzi voi scrie despre cartea lui Theodor Capidan – ”Meglenoromânii”. Sunt trei volume, dintre care eu am găsit doar două în biblioteca de la Plenița. Sunt primele două volume, publicate în 1925, și 1928 care tratează ”Istoria și graiul ” (vol. I) și ”Literatura populară la meglenoromâni” (vol.II)

Cine a fost Theodor Capidan

Theodor Capidan a fost unul dintre marii lingviști români ai secolului XX. Născut în Macedonia în comunitatea aromână, Capidan a făcut studiile la București și Leipzig, unde e devenit doctor în filologia romanică la Institutul pentru Studiul Limbii Române înființat de Gustav Weigand. Pentru că, da, primul lingvist care a cercetat la fața locului dialectele limbii române a fost un german. De altfel, Weigand a fost cel care a impus în comunitatea academică folosirea termenului de aromân în locul celui de macedonean și care a făcut diferența dintre cele două grupuri etnice.

După obținerea titlului de doctor, Capidan a predat la Școala Superioară de Comerț în limba română din Salonic (da, exista așa ceva pe atunci!) , la Universitatea din Cluj, apoi la cea din București, și, după 1948 la Institutul de Lingvistică al Academiei Române.

Întreaga lui activitate s-a concentrat asupra studiului românilor din Peninsula Balcanică și, putem spune, că cercetările lui de teren din Macedonia, Grecia, Bulgaria sau Albania, sunt neprețuite, pentru că au fost făcute în condiții istorice deloc prielnice iar materialul strâns este de o importanță fundamentală pentru studiul românilor din afara granițelor țării.

Din păcate, numele lui este prea puțin cunoscut în afara ariei specialiștilor.

Meglenoromânii

Noi îi numim pe toți românii de la sud de Dunăre machedoni. În realitate, există nu mai puțin de trei grupuri distincte – aromânii, meglenoromânii și istroromânii. Ei se deosebesc prin limbă și obiceiuri.

Meglenoromânii erau răspândiți, la data la care Theodor Capidan își scria studiul, în nordul golfului Salonic, în zona cunoscută sub numele de Meglen.

Cu alte cuvinte, cei care merg în vacanță în Katerini, trec prin zona unde se află această comunitate de români.

Numele de meglenoromâni este un exonim și a fost dat de lingviștii (în mare parte germani și greci) care au scris despre acest grup. Endonimul, deci numele pe care ei și-l dădeau, era acela de ”Vlași”

”Acești Români sunt singurii din marea tulpină a românismului balcano-carpatic care și-au pierdut numele lor de neam, păstrat cu atâta tenacitate de Românii din Dacia, de Aromânii din Pind și, un timp oarecare, de Rumânii din Istria. (…) Ei se numesc ”Vlași” și cu acest nume sunt cunoscuți de neamurile cu care stau în apropiere. Numele de ”Rumon”, cu care ar fi trebuit să se cheme, s-a pierdut fără urmă”

Theodor Capidan – Meglenoromânii, Istoria și Graiul lor.

Dialectul meglenoromân

Diferența dintre limba și dialect a fost (și încă mai este) intens dezbătută în lumea lingviștilor. Cea mai des citată glumă care a încercat să rezolve această diferență îi aparține lingvistului Max Weinreich :

„A language is a dialect with an army and navy” 

Gluma are un sâmbure de adevăr, pentru că în majoritatea țărilor, ceea ce numim limba oficială a fost inițial unul dintre dialecte, de regulă cel folosit în capitală, care s-a impus în fața celorlalte. Este ceea poartă numele de ”imperialism lingvistic”.

Dincolo de această glumă, dialectele sunt considerate a prezenta diferențe semnificative în domeniile fonetic, lexical și frazeologic față de limba standard, și mai puțin în domeniul sintaxei.

Studiul lui Capidan demonstrează că limba vorbită de meglenoromâni este un dialect al limbii române și nu doar un subdialect al limbii vorbite de aromâni.

„… graiul Meglenoromânilor, departe de a forma un simplu subdialect, el se înfățișează ca un dialect aparte, pentru priceperea căruia un Daco-Român ca și un Aromân întâmpină aceleași dificultăți”

Theodor Capidan – Meglenoromânii, vol.I pg. 58

Capidan identifică nu mai puțin de 40 de elemente caracteristice, care nu se regăsesc nici în daco-română, nici în aromână. Nu am să le amintesc pe toate, ci doar câteva dintre ele.

Studiul lui Capidan este însă mai amplu, pentru că el identifică și elementele comune cu dialectul aromân (34) și dacoromân (14) și importanța lor în structura limbilor.

Un alt punct important al cercetării dalectului meglenoromân îl reprezintă identificarea elementelor provenite din alte limbi. Sunt trecute în revistă împrumuturile din slavă, greacă, albaneză și turcă, și chiar din italiană și franceză.

De notat este faptul că dilalectul meglenoromân prezintă cele mai numeroase împrumuturi din limba turcă dintre toate dialectele limbii române, iar din slavă, cele mai multe împrumuturi provin din limba bulgară.

Un alt aspect extrem de important pe care Capidan îl notează este rolul femeilor în păstrarea limbii.

”Dacă bărbații sunt nevoiți să învețe bulgărește, mai rar turcește, în orașele unde coboară pentru desfacerea produselor muncii lor, femeia, ocupată cu gospodăria casii și munca câmpului, rămâne acasă și este păstratoarea limbii și obiceiurilor strămoșești”

Theodor Capidan – Meglenoromânii, Volumul I, pg. 87

Cum a fost cules materialul

Capidan povestește că strângerea materialului s-a făcut în condiții destul de dificile. Zona pe care el a explorat-o nu a fost niciodată una liniștită, iar perioada în care el a călătorit, cea premergătoare războaielor balcanice nu era prielnică pentru cercetări lingvistce și etnografice. De altfel, mulți dintre meglenoromâni nu înțelegeau deloc activitatea cecetătorului care poposise la ei.

”Era tocmai vremea când (…) bandele de comitagii greci și bulgari se întreceau în asasinate, ca să pregătească terenul pentru izbucnirea războiului balcanic. În împrejurările acelea grele pentru populația românească din Peninsula Balcanică, Meglenoromânii, care abia mai vedeau odată la doi ani un om ”cântat” în mijlocul lor, erau fericiți când mai puteau și ei afla ceva noutăți referitoare la stările politice. Prin urmare, fiecare își poate închipui ce deziluzie era pentru ei, când omul ”cântat”, în loc să le comunice ceva vești care îi interesau se apuca să îi întrebe de povești sau despre lucruri, pentru a căror însemnătate ei nu-și puteau da seama.”

Theodor Capidan – Meglenoromânii, Volumul II, pg. 7

Cu atât mai valoroasă este culegerea lui Capidan, cu cât ea s-a făcut în condiții atât de vitrege.

Expresii meglenoromâne

Volumul II cuprinde Cântece, Basme, Ghicitori și Expresii (reunite de Capidan sub capitolul ”Frazeologie”). Dintre toate, doar ultimele sunt traduse în limba română. Am selectat dintre ele câteva care mi s-au părut expresive și pe care nu le-am întâlnit în limba română.

când se pișă babele. In faptul zilei, în zori de zi, dis de dimineață

o să îmi porți căciula. Ai să ajungi și tu ca mine, în halul meu, dacă nu asculți sfaturile

ca dracul după popă se țin. Țin foarte mult unul la altul; sunt prieteni nedespărțiți

îi joacă calul. Este om cu autoritate, are trecere pe lângă persoane influente.

jupân fără ciorbă. Boier fără parale. Se zice acelora de neam mare care au pierdut averea.

îmi săpași la vie? Se întrebuințează ca un fel de răspuns negativ , când nu vrem să dăm cuiva ceea ce ne cere.

Thedor Capidan – Meglenoromânii. vol. II pg. 169-224

Straniul caz al singurei comunități de români musulmani

Una dintre cele mai interesante cazuri pe care Capidan le semnealează în lucrarea sa este al singurei comunități de români care a trecut la religia musulmană. Este vorba despre meglenoromânii din orășelul Nânta.

Pentru a explica modul în care s-a făcut convertirea acestora, Capidan apelează la două surse. În primul rând cartea lui Johann Georg von Hahn Reise durch die Gebiete des Drin und Wardar apărută în 1867 la Viena, primul studiu în care se vorbește pe larg despre meglenoromâni și, în al doilea rând, propriile studii din teren.

Această dată (este vorba despre datarea covertirii spre sfârșitul secolului XVI, începutul secolului XVII, n.n.) se apropie de ceea ce am putut deduce și eu din informațiile pe care le-am putut culege de la bătrânii cu care am stat de vorbă

Th. Capidan – Meglenoromânii, vol I

Evenimentul a avut, fără îndoială, un impact foarte puternic, încât la 350 de ani de la producerea lui, încă reverbera în comunitate.

Referitor la meglenoromânii din Nânta, Ioan Nenițescu identifică în lucrarea sa ”De la Românii din Turcia europeana: studiu etnic si statistic asupra Armânilor” (1895) o legendă care seamănă izbitor cu Legenda Meșterului Manole.

În ce privește Meglenoromânii din orășelul Nânta, nimic precis nu se mai știe de urma lor. Am putut afla numai că din miile de Români din Nânta, astăzi nu mai există în acest orășel nici o familie. Toți au plecat, răspândindu-se unii în Asia Mică, alții în Turcia Orientală. (…) Socotindu-se Musulmani din cauza religiunii lor mahomedane, în timpul când se făcea schimbul între Greci și Turci, ei, fugind de urgia Grecilor, a optat pentru așezarea lor în ținuturile Republicii Otomane.

Th. Capidan – Meglenoromânii, vol II

Ce s-a întâmplat cu ei? Prinși în tăvălugul istoriei Balcanilor de la începutul secolului XX, românii mahomedani nu au reușit să își conserve identitatea etnică. O scurtă perioada de timp, când la conducerea Imperiului Otoman s-au aflat Junii Turci, partid care încerca modernizarea Imperiului, românii din Nânta și-au putut înființa școli în limba lor în majoritatea localităților. este perioada cea mai benefică pentru ei. Din păcate, în 1912 Guvernul Junilor Turci este răsturnat de la putere și epoca de liberalizare se încheie. Încep mișcările grecilor și bulgarilor împotriva turcilor care vor duce la Războaiele balcanice, iar românii mahomedani cad la mijloc în acest conflict.

”După răsboiul balcanic, Ținutul Meglenului cădea sub stăpânirea grecească și cu aceasta Meglenoromânii intrau în gura lupului. (…) Acum Românii din acest nenorocit ținut nu mai erau urmăriți pe ascuns în codru, ci împușcați în mijocul satului la vederea tuturora”

Theodor Capidan – Meglenpromânii, vol II, pg. 14

Primul Război Mondial agravează situația meglenoromânilor în general și a celor musulmani în special. La sfârșitul conflagrației, are loc un exod masiv al românilor din Meglen către România, în special către Dobrogea. Statisticile pe care Capidan le citează arată că au emigrat 349 de familii de Meglenoromâni și 130 de familii de aromâni.

Cât despre românii musulmani ei cad sub incidența „Convenției cu privire la schimbul populațiilor elenă și turcă” semnată la Laussane , pe 30 ianuarie 1923, de guvernele celor două țări.

”Socotindu-se Musulmani din cauza religiunii lor mahomedane, în timpul când se făcea schimbul între Greci și Turci, ei, fugind de urgia Grecilor, au optat pentru așezarea lor în Ținuturile Republicei Otomane”

Theodor capidan – Meglenoromânii. vol II, pg. 15

În loc de concluzie

Ar fi multe de spus despre aceste volume, care creionează destinul, uneori tragic, al unei comunități românești care a trăit la sud de Dunăre și care ar fi putut avea altă soartă, mai ales în secolul XX, dacă statul român ar fi arătat un interes mai mare.

Din păcate, de-a lungul istoriei a fost o constantă a politicienilor români – indiferent cum s-au numit ei, să ignore comunitățile istorice romănești din afara granițelor țării.

În acest timp, privim cu invidie la modul în care guvernele maghiare au susținut, inclusiv finanincar, comunitățile maghiare din afara Ungariei, fără a încerca să aplicăm aceași rețetă.

În schimb, în lipsa unor măsuri concrete și a unor atitudini proactive pe această temă, înflorește patriotismul de facebook cu postări stupide despre ”grădina Maicii Domnului” și ”măreții urmași ai dacilor”

Cristi Nedelcu