Societatea deschisă fața în față cu limba de lemn

Explozia de ură, minciună și manipulare care însoțește și încearcă să  demonizeze protestele din ultimul timp nu vine din neant. Ea este rezultatul unor ani întregi de construire a acestui  discurs, cu instrumente preluate din arsenalul comunist al limbii de lemn. ”Discursul de lemn este un discurs cu sens unic – el nu admite replică” scria Franoise Thom în volumul care avea să definească această realitate totalitară. Iar un astfel de discurs a proliferat în ultimii ani. La început timid, apoi, pe măsură ce instrumentele de propagare a lui deveneau tot mai la îndemână, iar mijloacele de sancționare dispăreau, tot mai agresiv, ajungând la această dimensiune. 90.000 de oameni ies în stradă, iar pe un post de televiziune cineva spune nonșalant ”Au fost 15.000 de pițipoance oengiste, mai puține ca la mall”. Oamenii se organizează pe rețelele de socializare, într-un efort admirabil, și se trezesc acuzați că ar fi ”vânduți”.

De fiecare dată, acuzațiile sunt rizibile și provoacă în cel mai bun caz amuzamentul unui om care gândește cu propria minte. Par atât de absurde, încât nu știi cum să le combați. Îți vine să crezi că bunul simț e suficient. Nu este. Pentru că ele vin dintr-un sistem care le-a dovedit funcționalitatea – cel comunist.  Nu credibilitatea unor astfel de afirmații contează, ci tonul și determinarea cu care sunt spuse. Repetată în acest mod, o minciună va sfârși prin a deveni adevăr pentru cel dispus să creadă acest lucru din start.

”Nu poți lupta și împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor” descoperea Steinhardt în beciurile Securității.  Peste ani, mecanismul este redescoperit și folosit cu același succes. Primul cuvânt care a făcut carieră în acest mod a fost ”băsist”. Este tipul clasic de argument greșit din punct de vedere al logicii, care apelează la argumentum Ad Hominem. Cu alte cuvinte, ideile omului sunt anulate din start, și el în sine este supus unei judecăți fără să aibă posibilitatea să se apere. ”Ești băsist” înseamnă că nu ai niciun drept să vorbești, că opiniile tale nu contează și că, în general, tu nu contezi. O persoană supusă unei astfel de etichetări ar trebui să facă un efort argumentativ de genul ”nu sunt băsist, dar chiar dacă aș fi, asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi ascultați argumentele”. Un demers sortit eșecului. Pentru că nu poți lupta, în același timp, și  împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor.

Discursul comunist funcționa așa. Identifica un termen care era conotat cu toate atributele negative (”troskyst”, ”deviationist”, etc), apoi acel cuvânt era aruncat asupra adversarilor ca o bâtă. Efectul era devastator. Petru Dumitriu descrie în ”Ne întâlnim la judecata de apoi” câteva ședințe de partid care funcționau în modul descris mai sus. Așa a funcționat și la noi. Cine nu se supunea logicii și discursului promovat de aripa reactionar-stângistă (o alianță sui-generis care implică un partid – PSD –  și mai multe organisme de presă, care fie gravitează în jurul, fie îl conduc) era lovit direct cu această catalogare și redus la tăcere. Dialogul devenea imposibil. De altfel, nici nu era dorit. Propaganda nu are nevoie de dialog, sau mai bine spus îl mimează.

Odată depășit ”istoric” acest termen, a fost nevoie de un altul. Au fost testate mai multe, dar cel mai util s-a dovedit a fi cel de ”soroșist”. Adept al lui Soros. Avantajul acestui termen este acela că face apel la faptul că suntem înclinați să dăm crezare teoriilor conspiraționiste. Discursul acesta ”anti-sosoșist” a venit pe un teren deja pregătit. Ca în ”1984” al lui Orwell, oamenii erau deja condiționați de acele ”minute de ură”. Discursul ”anti-sosoșist” repetă câteva formule stereotipe, cu valoare de incantație.

Foarte puțini dintre cei care cad pradă acestui discurs știu cine este George Soros. Și mai puțini dintre ei știu cine a fost mentorul lui,  Karl Popper, și mai ales, ce vrea să spună acest concept atât de hulit de societate deschisă. Deși, toate aceste informații se află la un click distanță. Oamenii nu ar avea altceva de făcut decât să își dorească să iasă din această paradigmă a urii și a lipsei de cunoaștere. Căci, societatea deschisă despre care vorbea fondatorul raționalismului critic, tocmai asta postulează.

Principalele concepte pe care Popper  le-a susținut teoretic, iar Soros practic, și care definesc societatea deschisă sunt

Umanitarismul – compasiunea pentru semenii noștri

Individualismul – indivizii sunt mai importanți decât grupul sau statul din care fac parte. Drepturile individuale nu vor fi sacrificate în favoarea intereselor de stat sau de grup.

Egalitarismul – indivizii trebuie să fie egali în fața legii, iar legea trebuie să nu discrimineze indivizii după apartenența la un grup sau altul.

Protecționismul – funcția principală a statului ar trebui să fie protejarea indivizilor împotriva abuzurilor care ar putea veni din partea unor indivizi mai puternici sau mai bine înarmați decât alții.

Contractualismul – statul ar trebui să funcționeze ca o înțelegere între indivizi care își garantează reciproc drepturile.

Care dintre aceste concepte amenință un stat liberal, care își respectă cetățenii și pune bunăstarea lor pe primul loc? Niciunul. Și atunci? De ce această ură împotriva ”ong-iștilor lui Soroș”?

Conflictul de acum care împarte societatea românească în două este unul civilizational. A demonstrate-o foarte bine Barbu Mateescu. Dar este mai mult de atât. Este conflictul între două modalități de a privi relația dintre limbaj și adevăr. Primul, cel al stângii reacționare, privește limbajul ca un instrument care trebuie folosit pentru cauză chiar împotriva adevărului, sau, mai ales împotriva lui. Al doilea este modul de folosire al limbajului pentru a exprima realitatea așa cum reiese ea din percepția comună.

Oamenii ies în stradă și pentru că simt derapajele unui astfel de mod de a folosi limbajul.

După ce Trump a câștigat alegerile în SUA au crescut în mod exploziv vânzările romanului lui Orwell ”1984”. Cred că și editorii de la noi ar trebui să fie pe fază.

Cristi Nedelcu