Meciul văzut de la peluză

Publicat de CristiNedelcu pe

Aveam 13 ani când Universitatea Craiova se transforma dintr-o echipă de fotbal într-un simbol, și am trait toată acea perioadă cu fervoarea vârstei și cu patosul unei epoci care prețuia la maximum fiecare moment de libertate.

Știu că momentele de atunci nu se mai pot întoarce, pentru că la nașterea acelui fenomen au concurat atât de multe elemente irepetabile – de la presiunea sistemului comunist  la lipsa reglementărilor accesului pe stadion – încât nu merită să te gândești la asta decât așa cum a fost – o oază de libertate și o fărâmă frumoasă din adolescența mea.

După acea perioadă, nu m-am mai apropiat de fotbal cu aceeași pasiune, deși o perioadă de timp am fost aproape de fenomen din punct de vedere profesional (mi-am început cariera de ziarist la secția sport). Dar nu mai era farmecul de atunci.

Am revenit pe stadion acum, odată cu noua echipă a Craiovei. Mai întâi la Severin, la meciul cu AC Milan, și apoi pe noul stadion. Dar, până la supercupă nu fusesem la Peluză. Peluza Nord, să fiu mai exact.

După cum știți, în anii de glorie ai Universității Craiova, galeria stătea ”la stemă”. Era cel mai bun loc de unde se putea vedea meciul, deoarece vechiul stadion avea pistă de atletism, iar peluza era mai depărtată de teren.

 

U-Craiova-Dinamo_13_5457_1973-590x433

Acum, lucrurile stau altfel. Galeria îi suflă portarului în ceafă (și nu lucruri chiar placute), iar golurile se văd atât de aproape, încât ai senzația că poți intreveni în fază. Așadar, experiența este mult mai intensă. Despre meci nu am prea multe să spun. Craiova nu mai este echipa din campionat care ”se lupta la titlu”, și nici nu este încă echipa care anunță aceleași pretenții în noul campionat. În schimb, CFR nu a apucat încă să uite ce a învățat de la Dan Petrescu și a jucat pragmatic, cu gândul să câștige trofeul.

37171351_282542142490402_4246833868096667648_n

A rezultat un meci în care CFR a dominat, mai ales în a doua repriză, în care Universitatea Craiova a avut mai multe ocazii (pe contraatac) și în care tot CFR-ul a înscris, în urma unui penalty fără prea multe controverse. Echitabil? Pentru joc, poate. Pentru cei peste 25.000 de spectator care veniseră sperând să sărbătorească un trofeu, nu.

Dar, dincolo de rezultat, cred că trebuie remarcate câteva lucruri.

La meci vin din ce în ce mai multe femei și din ce în ce mai mulți copii. O mămică însoțită doar de copilul ei nu reprezintă un lucru rar acum pe stadion, nici măcar la peluză. Desigur vulgaritățile nu au dispărut de tot, dar parcă s-au estompat. În total, femeile fac peste 30% din totalul publicului.

Spectatorii de tribună sunt total diferiți de cei de peluză. La tribună comentezi orice fază,  dai sfaturi tuturor – de la arbitru, la antrenor sau jucători. La peluză – încurajezi echipa. Nu ai timp de comentarii sau sfaturi. Presiunea galeriei este mare – se cântă mereu, se apaludă, se scandează. Aproape sigur ieși răgușit de la un meci văzut la galerie. Și pierzi mare parte din faze, uneori chiar goluri. Dar atmosfera compensează.

Nu se mai mănâncă semințe, ceea ce este un mare câștig. Pentru mine cojile de semnițe sunt unul dintre marile semne de involuție ale societății noastre. Pe băncile din fața blocurilor, la locurile de joacă, peste tot poți vedea tineri sau adulți cum mănâncă semnițe, și scuipă cojile cu atâta voluptate de parcă ar fi de 1.000 de ori mai delicioase. Ei bine, pe stadion, unde altă data era raiul semințelor, acestea lipsesc cu desăvârșire. Dintr-un motiv foarte simplu – nu se vând pe stadion. Semn că problemele aparent complicate, au de fapt rezolvări simple.

Revenind la peluză și la Galerie. Trebuie să remarc faptul că aceasta s-a profesionalizat din ce în ce mai mult. La fiecare meci, coregrafia e tot mai impresionantă, iar organziarea –  de invidiat.  Sunt cel puțin 3 su 4 ”animatori” care văd foarte puțin din meci și care ”dirijează” galeria.  Dar.. există un dar care face să lipsescă acea dimensiune ce transformă o echipă iubită de publicul ei, o echipă care are o galerie frumoasă,  într-una care devine un simbol, așa cum era Craiova anilor 80. Ce îi lipsește Craiovei de astăzi?  Nu neapărat rezultatele, cât spiritul.

20180714_222925

La finalul supercupei, Galeria Peluza Nord a chemat echipa la aplauze deși pierduse. Era un mod de a îi încuraja, și de a îi motiva pe viitor. Din păcate, echipa părea mai curând obligată să fie în fața suporterilor, decât simțea asta. Și de aici pornește totul.

Cristi Nedelcu


0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *