A fi cel mai bun înseamnă să vrei să fii cel mai bun

Nu sunt mare fan al filmelor motivaționale, bazate de ideea că a fi cel mai bun înseamnă să vrei să fii cel mai bun. În schimb îmi plac filmele cu și despre sport. Rocky, Drumul spre victorie, sau Gambitul Damei sunt câteva dintre filmele pe care le-am văzut cu mare plăcere. Cred că sportul este unul dintre domeniile care oferă subiecte absolut spectaculoase. Acolo, unde au loc întrecerile se nasc drame și pasiuni, se călesc caractere, dar sunt și striviți oameni.

Sportivii sunt gladiatorii zilelor noastre.

Cam acestea ar fi premisele de la care am plecat când am fost să văd filmul King Richard, bazat pe povestea lui King Williams, tatăl surorilor Venus și Serena Williams.

Proiecția a avut loc, la fel ca și Dune, la Inspire VIP Cinema.

Trebuie să mai spun că nu mi-au plăcut surorile Wiliams. Tenisul practicat de ele mi s-a părut mereu bazat mult pe forță și puțin pe tehnică. De aceea, cea mai frumoasă victorie a Simonei Halep mi s-a părut cea din finala de la Wimblendon din 2019 în care a învins-o pe Serena în mai puțin de o oră.

Dar, filmul nu este despre surorile Williams, ci despre tatăl lor, Richard, cel care a decis, la 38 de ani, că viitorii lui copii vor fi campioni la tenis.

Ca urmare, scrie un plan în 85 de pagini, de care se ține cu o încăpățânare vecină cu obsesia și, da, la final reușește. Venus devine prima jucătoare afro-americană care ocupă poziția 1 în clasamentul WTA, iar Serena este considerată de mulți cea mai mare jucătoare din istoria tenisului.

Filmul este regizat de  Reinaldo Marcus Green, și se bazează, în cea mai mare parte, pe prestația lui Will Smith. Acesta demonstrează că este actor și că poate face și altceva în afara filmelor de acțiune cu care ne-a obișnuit. Personajul lui este încăpățânat, insistent până la exasperare, manipulator, obsesiv, într-un cuvânt are toate defectele unui părinte care își dorește copiii campioni. Dar, tocmai grație acestor defecte reușește.

Există o scenă în film în care, Venus se află, la 14 ani, înaintea primului ei meci contra nr.1 WTA, Aranxta Sanchez Vicario. Cu o seară înaintea meciului Nike îi oferă un contract de sponsorizare de 3 milioane de dolari. Într-o scenă care poate fi considerată ca o adevărată lecție de manipulare, Richard o determină pe Venus să refuze contractul. Nu există o explicație clară a acestei decizii, doar se sugerează că sponsorii vor să profite de acest copil minune al tenisului. La finalul filmului aflăm că peste un an, ea a semnat un contract de 12 milioane de dolari.

Morala scenei este clară – nu reununța la visul tău și nu ceda unor tentații de moment, pentru că succesul adevărat va veni mai târziu. În schimb, eu am pus această scenă în oglindă cu momentul în care Simona Halep a jucat la Australian Open fără sponsor tehnic, deși era numărul 1 mondial la vremea aceea.

Cu alte cuvinte, morala din SUA nu se potrivește întotdeauna cu morala din alte părți ale lumii, chiar dacă este vorba despre același sport.

Filmul este construit în jurul ideii că a fi cel mai bun, a avea succes, înseamnă determinare, urmărirea, uneori cu fanatism, a unui plan și încredere fără limite în propriile forțe. Dar, pentru privitorul din altă țară mai înseamnă ceva. Mai înseamnă că acest gen de succes poate veni doar în condițiile unui sistem foarte bine pus la punct, în care valoarea sportivă este recunoscută și răsplătită financiar.

Încercați să vă imaginați în România un părinte care obține de la un club de tenis ca întreaga familie a unui copil să fie plătită, să i se asigure toate cheltuielile în următorii ani (nu se știe câți) în schimbul a nu se știe foarte bine ce procent din viitoarele câștiguri. În condițiile în care acel părinte va decide la ce turnee va participa copilul (sau dacă va participa), ce contracte va semna (sau dacă va semna).

Ceea ce în SUA este foarte puțin probabil, la noi devine imposibil.

Tocmai de aceea merită să mergeți la film. Dincolo de povestea de viață și de mesajul motivațional pe care filmul îl transmite, mie mi se pare că lucrul cel mai important pe care noi îl putem învăța este faptul că trebuie să aspirăm către un model de societate în care succesul înseamnă răsplata talentului, a muncii și a perseverenței.

Or, dacă ne uităm în jur, suntem departe de o astfel de societate.

Cristi Nedelcu