Câteva mituri despre școală
A trecut emoția legată de începutul unui nou an școlar, dar spațiul public este, în continuare, poluat de o serie întreagă de mituri legate de învățământul românesc. Prin urmare, am decis să trec în revistă câteva dintre acestea. Pentru că
Pe vremea lui Ceaușescu se învăța carte.
Pe vremea lui Ceaușescu școala începea formal pe 15 septembrie. Apoi, două săptămâni elevii (de liceu, dar în ultimii ani începuseră și cei de generală) erau duși la muncă agricole. Se intra la clasă în luna octombrie. În plus, vara erau obligatorii alte două săptămâni de muncă forțată.
Profesorii erau lipsiți de acces la orice noutăți în materia pe care o predau și se aflau sub controlul total al secretarului de partid și al securistului din școală care tăiau și spânzurau inclusiv în probleme legate de materia predată la clasă.
Științele umaniste erau complet politizate. Istoria se transformase într-o farsă, în care orice eveniment important din trecutul țării trebuia să aibă legătură cu Ceaușescu. Filosofia nu exista, totul fiind înlocuit cu rudimente de marxism leninism, care se reduceau tot la citate din Ceaușescu. În literatură mari scriitori ca Ionescu, Eliade, Noica erau interziși, iar profesorii nu cutezau să ne spună nimic despre ei. Laboratoarele erau dotate la nivelul anilor 60, informatica (ce atunci apărea) era total ignorată.
Examenul de bacalaureat era o formalitate. Asta și pentru că examenul de admitere la facultate era dur. Dar nu pentru toți. De exemplu copiii activiștilor de partid, ai securiștilor și, în general al nomenclaturiștilor, intrau pe pile chiar în condițiile unui examen de admitere dificil. Așa s-a născut zicala ”Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri”.
Școala românească este performantă pentru că dă olimpici.
Acest mit se bazează în primul rând pe faptul că informațiile despre performanțele elevilor din România la olimpiadele internaționale nu sunt puse în context. Știm când câștigăm noi o medalie de aur, dar nu și ce fac alte țări. De exemplu, Olimpiada Internațională de Matematică se organizează din 1959, la inițiativa României și, la început a fost doar o afacere a țărilor socialiste din estul Europei. Celelalte țări au intrat mai târziu în joc. Din 59 și până acum, România a ocupat de 5 ori locul 1, iar Ungaria de 6. În ultimii 30 de ani, China a câștgat de 19 ori locul 1.
Două dintre olimpiadele internaționale la care elevii participă sunt la materii care nu se regăsesc în curiculum din liceu – Olimpiada de Lingvistică și Olimpida de Științele Pământului. Prima a fost creația lui Solomon Marcus (așa cum Olimpiada Internațională de Matematică fusese creația lui Nicolae-Victor Teodorescu), care a introdus în România aplicații ale matematicii în lingvistică, iar cea de de-a doua este un concurs interdisplinar
Rezultatele olimpicilor români nu au nicio legătură cu nivelul general al școlii românești. Ele sunt produsul câtorva profesori și elevi, și nu se reflectă deloc în rezultatele majorității elevilor care termină un liceu. Dovadă rezultatele slabe pe care elevii români le obțin, în fiecare an, la testele PISA.
În plus majoritatea olimpicilor pleacă din țară, pentru că aici nu există infrastructura de cercetare care să le permită să își valorifice potențialul.
Așadar, nu școala produce olimpici, ci câțiva profesori, iar școala nu beneficiază de pe urma rezultatelor lor.
Liceele ”bune” au profesori buni.
Numim licee ”bune”, liceele unde se intră cu medie foarte mare la admitere și unde se obțin medii mari la bacalaureat. Sunt liceele la care se înghesuie toți să își dea copiii pentru că acolo este un mediu concurențial puternic . Aceste rezultate nu sunt produsul profesorilor, ci al elevilor. Sau mai bine spus al meditațiilor plătite de părinți. Nivelul profesorilor este la fel ca la toate școlile, ba uneori chiar mai scăzut. Ai mai multe șanse să găsești un profesor care își face meseria așa cum trebuie la școli de cartier, sau în mediul rural, acolo unde părinții nu își permit să plătească atâți bani pe meditații.
Acest mit ascunde de fapt o segregare pe criterii economice pe care toți o vedem,dar la care închidem ochii.
”Dascălii” trebuie să aibă vocație.
A fi profesor este o meserie ca oricare alta. Dacă vrem performanță în domeniu, avem nevoie de profesioniști în educație. Nimeni nu cere de la un mecanic auto să aibă vocație și să își facă meseria indiferent de condiții. În schimb profesiorilor le cerem asta. Și nu mă refer aici la condițiile materiale, ci la cele de pregătire profesională. A termina o facultate de fizică, matematică, sau limbi străine nu te califică automat să fii profesor. Înainte era acel modul pedagogic. Acum se numește DPPD, și este un departament separat. Dar cursurile lui sunt la fel de inutile ca odinioară. Profesorilor le lipsește practica pedagogică, nimeni nu le spune cum trebuie să gestioneze o clasă. Învață asta pe propia piele. Profesorii, de fapt, se califică la locul de muncă. Unii mai bine, alții mai puțin bine. Prin urmare posibilitatea ca un absolvent de facultate să devină profesor ține mai mult de șansă, decât de existența unui sistem care să permită asta.
Acestea sunt doar câteva dintre miturile care se plimbă nestingherite în discuțiile despre școală. Le mestecăm, le ducem mai departe și, în felul ăsta, ne construim o idee falsă despre ce înseamnă, de fapt, învățământul de la noi.
Cristi Nedelcu
0 comentarii