Toți dictatorii sunt proști

Există, fără îndoială, o atracție teribilă a lumii democratice către dictatori. Oamenii politici care ajung la putere prin vot și care o vor părăsi tot prin vot, se uită cu jind la omologii lor din țările unde democrația este doar o vorbă în vânt și oftează la gândul că unii pot sta la putere pe viață.

Mai ciudat este, însă, că și mulți dintre oamenii obișnuiți se uită cu oarecare admirație la dictatori pe motiv că sunt ”mână forte” ”iau măsuri imediate”, ”acolo nu se întâmplă ca la noi”. Iar cel mai des argument invocat este că ”dom`le o fi X sau Y nebun, dictator, paranoic, dar trebuie să recunoști că este (era) deștept”.

Și așa, fie că vorbim despre Hitler, Stalin, Ceaușescu sau Putin, s-a creat locul comun că ”erau deștepți”.

În realitate, toți dictatorii sunt proști. Proști în cel mai direct sens al cuvântului.

Despre prostie s-a scris mult, pentru că ea a fascinat din totdeauna. S-au dat multe definiții ale prostiei, dar eu o prefer pe cea a lui Matthijs van Boxsel, autorul ”Enciclopediei Prostiei”

Prostia este auto-distrugerea inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea.

Matthijs van Boxsel – Enciclopedia Prostiei

Dacă privim toate acțiunile dictatorilor, acestea se încadrează perfect în definiția de mai sus – autodistrugere inconștientă.

Exemplele sunt numeroase

• în ajunul declanșării Celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin își decimează toți ofițerii capabili și lasă armata total nepregătită pentru un conflict armat
• Hitler lansează Operațiunea Barbarossa, deschizând al doilea front spre Răsărit, ceea ce va duce în final la înfrângerea Armatei Germane
• Ceaușescu decide să înfometeze un întreg popor pentru a plăti niște datorii pe care tot el le făcuse, o decizie inutilă din punct de vedere economic și care îi va aduce sfârșitul.
• Putin invadează Ucraina, ceea ce va duce la sfârșitul Rusiei ca superputere mondială.

De ce această apetență pentru autodistrugere. Simplu – din prostie. Cea mai importantă caracteristică a unui prost este aceea că el nu își pune niciodată gândurile sub semnul întrebării.

”Idiotul câștigă întotdeauna. Conștiința înfrângerii nu intră în viziunea sa, el se împacă de minune cu nebunia sa, iar celor din jur nu le rămâne decât să-l încoroneze rege imaginar în țara imaginației sale”

André Glucksmann – Prostia

Cum recunoști un prost? El nu are îndoieli, neliniști sau întrebări. El are doar certitudini. Și se pricepe la orice. De aceea, dictatorii dau mereu ”prețioase indicații” – de la economie, la urbanism și de la armată (preferata lor), la artă (pe care în sinea lor o urăsc și o vor mereu supusă ideologiei lor).

Așa se manifestă Puterea – prin capacitatea de a impune orice decizie arbitrară, în orice domeniu, fără nicio remușcare.

Și, culmea, asta provoacă, de multe ori, admirație în lumea democratică, acolo unde deciziile politice sunt supuse unor mecanisme care au rolul de a reduce la minin intruziunea arbitrariului și al factorului politic în zone unde nu au ce căuta.

”Odinioară oarbă la totalitarism, gândirea este astăzi orbită de către el.”

Alain Finkielkraut – Înfrângerea Gândirii

Și așa Putin este frecventabil și este invitat de liderii europeni (Macron, Merkel, Schroeder) care îi acordă toate onorurile în timp ce el ucide cu sânge rece jurnaliști (Anna Politkovskaia), opozanți politici (Boris Nemțov), sau foști agenți secreți care au dezvăluit implicarea liderului de la Kremlin în asasinatele politice (Aleksandr Litvinenko).

Dictatorii nu se cred deștepți. Pentru ei este prea puțin. Ei se vor geniali, unici, de neînlocuit. Și cred asta cu tărie. Numai că, în urma lor, rămân țări distruse, destine zdrobite, și niciun pic de bucurie.

Toți cei care cred că Hitler, Stalin, Ceaușescu sau Putin au fost deștepți nu se întreabă de ce au lăsat în urmă doar ruine și dezastre?

Cristi Nedelcu