Așteptări îndeplinite, așteptări neîndeplinite

”Cel care mă așteaptă” este cartea care a impus-o pe Parinoush Saniee ca o scriitoare importantă a literaturii iraniene. Volumul a apărut în 2003 și publicarea lui a fost o adevărată aventură. Aceasta a inclus două interdicții , un proces intentat de mai mulți autori interziși, o conferință de presă de protest. Rezultatul a fost că în Iran cartea a avut 24 de tiraje, iar Parinoush Saniee a devenit o voce de prim rang a literaturii iraniene.

Cartea este despre condiția femeii în Iran. Cititorul știe asta încă de la început, și, prin urmare, are anumite așteptări. Unele sunt îndeplinite. altele nu. Fiind o carte despre condiția femeii într-o societate atât de rigidă cum este cea iraniană, este de presupus că eroina principală va fi victima unei mentalități pe care, din păcate, o cunoaștem și noi atât de bine.

Masumeh este modelul clasic de victimă a unei societăți religios-patriarhale: O femeie care nu își va putea pune în valoare calitățile intelectuale pe care le are și care va fi nevoită să își asume rolul care îi este trasat în fiecare moment al vieții. Ea este, pe rând, fiică/soră, soție și mamă. De fiecare dată este ceea ce îi impun alții să fie, și niciodată ceea ce și-ar dori ea. La un moment dat, nici nu mai știe ce și-ar dori ea să fie, prinsă în toată această sarabandă de roluri impuse. Toate întâmplările prin care trece nu fac decât să accentueze această stare de fapt. De câteva ori, Masumeh se revoltă, dar revolta ei este una interioară și, niciodată ea nu își pune problema să facă altceva decât se așteaptă ceilalți de la ea.

”Fusesem sacrificată pentru onoarea tatălui meu și a fraților mei, plătisem pentru idealurile soțului meu și a alegerilor lui de erou, de asemenea pentru datoriile față de țară ale copiilor mei. Dar cine sunt eu?”

Și, până la final nu aflăm un răspuns la întrebarea asta. Pentru că nici Masumeh nu are un astfel de răspuns. Și pare că nici nu încearcă.

Cam acestea ar fi așteptările confirmate ale cărții. Cele neîndeplinite se referă la modul în care Parinoush Saniee conturează întregul cadru în care se desfășoară povestea.

Acțiunea are loc pe parcursul a câtorva decenii, timp în care Iranul trece printr-o schimbare radicală – de la regimul șahului Reza Pahlavi, la unul islamic. Foarte puțin din atmosfera acestei schimbări este surprinsă în carte. Faptele sunt narate sec, ca și cum autoarea nu ar dori să insiste prea mult asupra lor.

Toate evenimentele care se întâmplă în societatea iraniană și care au o influență directă asupra personajelor sunt foarte puțin dezvoltate. Probabil autoarea nu a avut cum să insiste pentru că ar fi avut probleme mai mari. Și, pe de altă parte, pentru cititorii din Iran reamintirea acestor întâmplări nu era o miză. Dar, pentru cine vine din afara culturii iraniene, ar fi fost util ca evenimentele să fie mai bine prezentate. Despre războiul cu Irakul aflăm doar că aveau loc periodic bombardamente. Nicio descriere, însă, a unui astfel de moment care ar fi conturat foarte bine atmosfera și i-ar fi dat o idee despre ce însemna acest conflict pentru viața de zi cu zi.

De altfel, stilul cărții este unul foarte simplu, aproape sec. Autoarea narează ceea ce se întâmplă, aproape la nivel de însemnare de jurnal.

Atenția cititorului este îndreptată doar asupra a ceea ce se povestește și, niciun moment, asupra a cum se povestește. Această alegere oferă avantajul unei dinamici sporite a lecturii. În contrapartidă, se pierde din farmecul pe care îl presupune surprinderea contexului în care are loc acțiunea.

După lectură rămâi cu amintirea finalului (nu îl dezvălui, pentru că spoilerele nu sunt niciodată binevenite) și cu ideea că , din păcate, sunt prea multe țările unde a scrie o astfel de carte este un act de curaj.

Cristi Nedelcu