Teatrul între iluzie și convenție

Eugène Delacroix – Hamlet și Horatio

Să nu te-nfiori când vezi un comediant

Doar într-un vis de chin, o-nchipuire,

Că-şi poate sufletul supune minţii

Atât de mult, că prin silinţa-i, chipul

De-a binelea-i păleşte, ochii-i plâng

Şi pare rătăcită-nfăţişarea-i,

Şi glasu-i frânt e, şi cu-ntregu-i zbucium

El cugetului potriveşte chipuri,

Şi toate-acestea sunt pentru nimic!

Hamlet

Spre deosebire de alte forme de artă, teatrul și-a pus încă de la începuturi problema propriei substanțe. Părăsind zona sacră ce l-a creat și aterizând în lumea profană, teatrul s-a interogat mereu în legătură cu elementele care îl definesc și, mai ales, în legătură cu relația dintre acestea și realitate.

Ce este actorul? Sau mai bine spus, sub masca personajului, actorul mai există ori s-a topit? Scena rămâne doar o scenă, dar, în același timp, se transformă într-o cameră, sau un câmp de luptă. Cum se poate întâmpla acest lucru, este unul dintre misterele teatrului rămas nedezlegat.

De fapt, teatrul penduleză între două extreme care îl definesc – convenția și iluzia.

Odată intrat în sala de teatru, spectatorul a acceptat convenția pe care regizorul o propune. Ceea ce el va urmări, este o reprezentare, ceva ce nu este, dar se comportă ca și cum ar fi. Aici intervine iluzia, sau mai bine spus, nevoia de iluzie. Pentru că spectatorul are nevoie să uite convenția de care aminteam și să trăiască din plin iluzia că ceea ce se întâmplă pe scenă nu pare a fi, ci chiar este. Desigur, sunt moduri diferite de a simți nevoia acestei iluzii. Unul care se referă la lucrurile exterioare, și care a dus la așa numitul teatru bulevardier, unde interiorul unei case trebuie să arate ca interiorul unei case, cu toate detaliile pe care spectatorul le imaginează și le așteaptă. Dar mai este un tip de iluzie, cel referitor la emoția pe care actorul trebuie să o transmită. Cea mai importantă școală de artă actoricească, cea a lui Stanislavki, asta cere. Emoție autentică pe scenă. Mai exact iluzia acestei emoții. În replică Brecht amintea că teatrul este, totuși, convenție și la acest nivel.

Cel care duce convenția la cel mai inalt nivel în spectacolul teatral este Robert Wilson. Ceea ce face el în spectacolele pe care le montează reprezintă opusul perfect al sistemului lui Stanislavski. După cum se știe, fondatorul Teatrului de Artă din Moscova le cerea actorilor să identifice cele mai bune metode prin care personajele lor să fie credibile. Era modalitatea prin care iluzia este dusă la vivelul sentimentelor. Ceea ce Stanislavski credea că descoperă, spusese Shakespeare mai înainte prin Hamlet. Prințul danez se minuna cum un actor poate trăi atât de intens o dramă care îi este complet străină. Era iluzia perfectă. Dar, doar o iluzie. Revenind la Wilson, el refuză programatic acest tip de teatru pe care îl socotește mincinos. ”A te comporta naturalist pe scenă e o minciună. Un actor care se crede naturalist pe scenă pare invariabil artificial. Dacă acceptăm că teatrul este ceva artificial, putem fi mai sinceri în ce facem, în loc să ne prefacem că suntem naturali.” spunea Wilson într-un interviu. Pentru el teatrul este convenție pură, așa cum pentru Stanislavski era iluzie pură.

Pentru a încerca să ofer o soluție la aeceastă dilemă, mă voi referi la principiile care stau la baza logicii cu care noi operăm în viața de zi cu zi, logica aristoteliană. Este vorba despre principiul identității, principiul noncontradicției și principiul terțului exclus. Conform primului principiu, un lucru ori un obiect al gândirii este identic numai cu sine insuși în același timp și sub același raport. Principiul non-contradicției spune că nu se poate ca un obiect să fie sau sa nu fie în acelasi timp sau sub același raport. Principiul terțului exclus spune că în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie este sau adevărată, sau neadevărată, a treia posibilitate fiind exclusă (terţul este exclus). Aplicată la teatru și la dilema pe care acesta o provoacă spectatorului care încearcă să gândească asupra naturii spectacolului teatral, acestă logică are darul de a provoca o confuzie din care nu se poate ieși ușor. Spectacolul trebuie să fie ori iluzie, ori convenție, asta ne spune logica lui Aristotel, după care ne ghidăm în activitățile noastre curente. Doar că arta funcționează după alt sistem logic. Iar această afirmație nu este o figură de stil. Cel care a teoretizat acest lucru a fost Ștefan Lupasco când a introdus logica terțului inclus. El afirmă cã existã un al treilea termen T (terțul inclus) care este în același timp A și non-A. Prin acest sistem Lupasco încerca să pună în acord logica și teoria cuantică. Știința evoluase, iar ceea ce noi consideram firesc de câteva mii de ani, nu mai răspunde realității. Cel mai simplu exemplu era lumina care se dovedise a fi și undă și corpuscul simultan. Basarab Nicolesco a explicat mai pe larg aceast tip de logică „Pentru a obține o imagine clarã a sensului terțului inclus, sã reprezentãm cei trei termeni ai noii logici, A, non-A și T, și dinamismele lor asociate printr-un triunghi la care unul dintre vârfuri se situeazã la un nivel de realitate, iar celelalte douã vârfuri la alt nivel de realitate. Dacã rãmânem la un singur nivel de realitate, orice manifestare va apãrea ca o luptã între douã elemente contradictorii (de exemplu unda A și corpusculul non-A). Al treilea dinamism, cel al stãrii T, se exercitã la un alt nivel de realitate, la care ceea ce apãrea ca dezunit (undã sau corpuscul) este de fapt unit (cuanton), iar ceea ce apare contradictoriu este perceput ca noncontradictoriu”. Puțin cam lung, dar spunând mai pe larg faptul că mintea noastră este construită astfel încât să perceapă un lucru și opusul lui simultan.

Tocmai acest lucru e întâmplă în teatru, unde raportul dintre iluzie și convenție este unul de simultaneitate. Acceptăm ceea ce regizorul ne propune, iar aceste convenții sunt tot mai spectaculoase, cu spații teatrale goale, sau pline de structuri complicate, cu reinterpretări sofisticate ale unor texte (răs)știute, totul în căutarea iluziei că emoția prezentată pe scenă este una autentică. Deși, știam foarte bine că și ea este tot o convenție. Oricât de stanislavskian ar fi actorul din fața noastră, undeva în adâncul lui, el se împotrivește personajului, și livrează spectatorului o emoție ce rezultă din această contopire a contrariilor.

Și astfel, teatrul pendulează mereu între convenție și iluzie, iar fiecare dintre acestea contribuie la adevărul pe care spectacolul teatral ni-l livrează.

Cristi Nedelcu