Shakespeare, Brexitul și refugiații

Publicat de CristiNedelcu pe

 

 

shakespeare-56a274953df78cf7727619a3

Dacă facem o statistică minima, ajungem la concluzia că despre Shakespeare sunt mai multe lucruri pe care nu le știm decât cele pe care le știm. De exemplu nu știm sigur cum scria. Mai exact, cum arata scrisul lui. În mod cert de la Shakespeare s-au păstrat doar șase semnături. Atât. În rest, doar texte tipărite sub numele lui. Dar scrisul său de mână ne-a fost transmis doar sub aceste șase semnături. De ce s-a întâmplat asta e o poveste lungă, pe care, poate o voi spune altă dată. Interesant este singurul text despre care se crede, cu o mare probabilitate (la Shakespeare multe lucruri sunt așa – cu o mare probabilitate, dar nu sigure) că a fost scris de el. Este vorba despre ”Sir Thomas More” , o piesă niciodată reprezentată și al cărei unic manuscris supraviețuiește la Bitrish Museum.  Piesa se crede că a fost scrisă de doi autori  Anthony Munday și Henry Chettle, în jurul anului 1590. Textul a fost cenzurat pentru că, fiind o piesă istorică, ce relata evenimente petrecute în urmă cu câteva decenii, avea un potential subversiv însemnat. Istoricii au identificat mai mulți autori care au constribuit la rescrierea unor fragmente din piesă, iar una dintre mâinile care a scris ( ”hand D” cum este cunoscută în literatura de specialitate) se presupune că i-a aparținut lui Shakespeare. După cum spuneam, piesa a fost scrisă în 1590, în timpul perioadei numită de aceeași specialiști ”anii lipsă” (1585-1592 – șapte ani în care informațiile oficiale despre Shakespeare lipsesc cu desăvârșire). Dacă textul ar putea fi atribuit cu siguranță lui Shakespeare, atunci unele ipoteze despre acești ani lipsă, și despre cum a ajuns el la Londra, ar căpăta consistență.

 

thomasmore.jpg.crop.promovar-mediumlarge (1)

fragmentul din piesa Sir Thomas More cu ceea ce probabil este scrisul lui Shakespeare – sursa foto

Fragmentul care îi este atribuit lui Shakespeare este un discurs al personajului principal, rostit într-unul dintre momentele de mare încărcătură dramatică a piesei. Este vorba despre momentul cunoscut în istoria Angliei ca Evil May Day sau Ill May Day. Este numele dat unei revolte care a avut loc în 1517 împotriva străinilor care trăiesc în Londra. La începutul anilor 1.500, Londra devenise un centru important de imigrație, atât pentru muncitori (în special cei sosiți din Flandra), cât și pentru bancheri. Asta, desigur, pentru că economia Angliei era într-o puternică expansiune și devenise un punct de atracție pentru mulți de pe continent. Sună cumva cunoscut, nu? Sosirea unui număr mare de imigranți a alimentat, așa cum se întâmplă de fiecare data puternice senimente xenopobe și naționaliste. Acestea erau alimentate de adevărate discursuri ale urii.

Potrivit cronicarului Edward Hall (una dintre principalele surse ale lui Shakespeare pentru piesele sale istorice), cu 2 săptămâni înaintea revoltei, un anume doctor Bell a ținut un discurs puternic xenofob.El le-a cerut englezilor să prețuiască doar ce este englez și, pentru binele comun, să îi alunge pe toți străinii. Dacă dăm la o parte îndemnul la agresiune fizică, discursul despre care vorbim seaman teribil cu multe dintre cele rostite în Campania pentru Brexit (un fel de ”England first”), semn că istoria are ambiția de a repeta unele dintre situații. În următoarele 2 săptămâni au fost atacuri sporadice asupra străinilor și zvonurile susțineau cu tărie că „pe 1 Mai orașul se va revolta și va ucide toți străinii „. Într-adevăr pe 1 mai revolta s-a declanșat și s-a soldat cu morți, răniți și cu un oraș devastat. Unul dintre cei care a încercat atunci să domolească gloata deslămțuită a fost chiar eroul principal din piesa despre care vorbim. Iar Shakespeare a scris tocmai acest discurs. Care sună cam așa.

 

”Imaginează-ți că vei vedea străini nenorociți,

Cu copiii lor în spate, cu săracul lor bagaj

Înghesuindu-se în porturi și pe coastă pentru transport,

Și voi stați ca regii cu dorințele voastre

Autoritatea redusă la tăcere de certurile voastre:

Iar voi înveliți în dantelă opiniile voastre,

Ce aveți? Vă spun eu. Voi ați învățat

Cum insoleța și mâna forte ar trebui să prevaleze

Cum ordinea ar trebui reprimată – și conform acestei teorii

Niciunul dintre voi nu va apuca vârsta bătrâneții,

Pentru că alții vă vor lua locul și,

Prin aceleași mijloace, din aceleași motive, și prin drepturile de ei atribuite,

Vă vor mânca precum rechinii, iar oamenii asemeni peștilor răpitori

Se vor hrăni unul cu celălalt”.

(preluare din volumul Stanley Wells – Shakespeare pentru eternitate, traducere Ioana Grojdea)

A fost mult analizat stilul din acest fragment, fiind căutate (și găsite) asemănări cu piese istorice sau cu Coriolan. Dar, dincolo de analizele grafologice sau stilistice, mie mi se pare acest fragment revelator pentru umanitatea autorului, pentru modul în care înțelege drama unor oameni total diferiți de el. Dacă este să găsim un motiv pentru aceste versuri să îi fie atribuite lui Shakespeare acesta ar fi nu de ordin grafologic sau stilistic, ci de ordin uman. Shakespeare a dovedit, de-a lungul pieselor sale, o înțelegere profundă a dramelor umane și a căutat să aducă aproape de sensibilitatea spectatorului fiecare dintre perssonajele sale, indiferent cât de iubit sau urât de public ar fi fost. Această pledoarie în sprijinul refugiaților, pe care noi acum desigur o citim cu alți ochi, după teribilele experiențe la care am fost martori, seamnănă cu o alta, cea din Neguțătorul din Veneția. După cum se știe, piesa este una puternic anti-semită, în care eroului principal , Shyrlock, i se atribuie toate relele de care evreii erau acuzați în epocă. Și, cu toate astea, el, personajul negativ, are un monolog care nu poate să nu te emoționeze și care este un exemplu de empatie, și chiar de curaj, pentru un scriitor care trebuia să răspundă unor așteptări ale publicului.

 

”Dar oare un evreu n-are ochi și el? N-are și el mâini, mădulare, un trup, simțuri, simțăminte și patimi? Nu se hrănește cu aceeași hrană, nu e rănit de aceleași arme, nu e supus acelorași boli, nu se vindecă datorită acelorași leacuri, nu caeeași vară îi încălzește, nu tot o iarnă îi vâră frigul în oase? Dacă ne-mpungeți, nu sângerăm? Dacă ne gâdilați nu râdem și noi? Dacă ne otrăviți nu ne dăm duhul? Iar dacă ne faceți un rău, nu ne răzbunăm?” (traducere Petre Solomon)

 

Stilistic, desigur nu există comparative între cele două texte. Dar la nivel de înțelegere a dramei umane, ele sunt surprinzător de asemănătoare. Și, poate, un astfel de criteriu este mult mai relevant când discutăm despre atribuirea lui Shakespeare a textului scris de ”hand D”.

 

Cristi Nedelcu


0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *