Referendum și plebiscit

Trahanache: (şi mai rugător) Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.)

Toţi: (cu putere) Da! La plebicist! La plebicist!

Farfuridi: (soarbe o dată şi cu aerul resignat) Ce ziceam dar? La 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist… Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică… de ce este un plebicist…

Ionescu: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie!

(…)

Farfuridi: Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!

(O scrisoare pierdută, III, 1)

Dacă este să ne luăm după dex, cele două cuvinte, referendum și plebicist, acoperă arii semantice similare

REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum. (dexonline)

PLEBISCÍT, plebiscite, s. n. Consultare prealabilă a cetățenilor, care urmează să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanță deosebită. [Pl. și: plebiscituri] – Din fr. plébiscite. (dexonline)

În realitate istoricii și sociologii sunt de acord că există o diferență importantă între cei doi termeni. La români termenul „plebiscit” a căpătat o conotație negativă, și înseamnă chemarea la urne a electoratului în cadrul unui vot care nu respectă standardele democratice (libertate, egalitatea votului, informare corectă).

” Printr-un plebiscit, masele populare, supuse dezinformării și manipulării anumitor grupuri de interese, impun reprezentanților lor aleși (Parlamentul) anumite hotărâri de moment, prin presiune și un „vot de mase” inițiat „de jos în sus” (dictatură populară). Plebiscitele sunt utilizate, de obicei, pentru a oferi putere sporită unei anumite guvernări: deși, aparent, plebiscitul are loc „la inițiativa cetățenilor indignați”, adevăratul inițiator „din umbră” este puterea politică (guvernul), care dorește să-și legitimeze unele acțiuni excepționale, nedemocratice, printr-un vot popular masiv.” (wikipedia)

De unde a căpătat cuvântul ”plebiscit” acest sens, opus celui de ”referendum”? Din  istorie. Până acum, românii au fost chemați de 12 ori la referendum sau plebiscit. Aici aveți o scurtă istorie a lor. După cum se vede, niciuna dintre consultările populare nu a fost inițiată de marele mase de votanți. De fiecare dată a fost vorba despre decizii luate de un grup aflat la cârma țării la momentul respectiv, care a dorit să își legitimeze decizia politică printr-un vot popular. Și, de fiecare dată (mai puțin referendumurile de demitere ale președintelui Traian Băsescu) rezultatul a fost în sensul dorit de acel grup politic. Ceea ce ne spune ceva despre reflexele democratice ale românilor. Pur și simplu ei au votat de fiecare dată ceea ce liderii politici au propus. Referendumul a devenit plebiscit.

fotografie făcută la Plenița după plebiscitul din 24.02.1938

De notat faptul că, dintre conducătorii care i-au chemat pe români la urne să le valideze politica, doi (Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu) au sfârșit în fața plutonului de execuție, și doi (Alexandru Ioan Cuza și Carol II) în exil.

Să mai spunem că niciodată în istoria României nu s-a organizat un referendum pentru a se adopta unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Și să dăm doar trei exemple.

Robia

Țările Române au fost printre puținele formațiuni statale europene care au păstrat sclavia până la mijlocul secolului 19. Romii au fost dezrobiți în două etape – 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească, printr-o lege. Românii nu au fost chemați să își spună părerea în legătură cu aceste legi. Dacă ar fi fost, poate aveam o mare surpriză și România ar fi fost și acum stat sclavagist.

Drepturile femeilor

În tradiția românească, femeile au fost mereu lipsite de drepturi. Nu aveau voie să semneze acte civile, nu aveau voie să dispună de proprii bani fără încuviințarea soților, nu aveau dreptul să studieze, nu aveau dreptul să voteze. Niciodată nu s-a organizat un referendum pentru a se decide dacă femeile trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbații. Drepturile în cauză au fost acordate, treptat, sub presiunea ideilor din Occident ( ca și în cazul dezrobirii romilor). Dacă acordarea acestor drepturi ar fi depind de votul românilor, care ar fi fost rezultatul?

Problema evreiască

Prima Constituție a României, cea din 1866, condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la religia creștină, ceea ce excludea minoritatea evreiască. Practic, oamenii care se născuseră pe teritoriul țărilor române erau excluși doar pentru că aveau altă religie decât majoritatea. A fost una dintre marile probleme ale României până după al doilea război mondial. Nu ne mai întrebăm de ce nu s-a organizat vreodată un referendum prin care să se decidă ca evreii să aibă aceleași drepturi cu românii, pentru că știm ce rezultat s-ar fi obținut.

Pe scurt, de-a lungul istoriei, românii nu au decis niciodată prin vot adoptatea vreunuia dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului. De ce? Pentru că românii nu au avut niciodată, cu adevărat, un iluminism. Mai exact, acest curent nu a avut niciodată anticlericalismul sau raționalismul din Franța. Ca urmare a condițiilor istorice, iluminismul românesc (dezvoltat în special în Ardeal) a fost centrat pe problema națională.

Se vorbește, în aceste zile, foarte mult despre tradiție, tradiționalism. Cum arăta societatea tradițională românescă la 1800? O societate sclavagistă, în care femeile erau complet lipsite de drepturi și în care minoritățile religioase erau, în cel mai bun caz, tolerate. După cum se vede, tradiția este valoare, dar nu când vorbim despre drepturi și libertăți. De aceea, invocarea ei cu atâta osârdie când vine vorba despre familie trebuie privită cu circumspecție.

Nu am scris nimic în acest articol despre subiectul referendumului din 6/7 octombrie, pentru că, cine gândește la rece, vede că acest subiect nu există. Fie că referendumul trece, fie că nu, nu se va schimba nimic din punct de vedere legislativ. Lucrurile vor rămâne așa cum sunt. Se va schimba altceva. Dacă referendumul trece, tabăra conservatoare va căpăta și mai mult aplomb (deja îl are prin invocarea celor 3 milioane de semnături neverificate de nimeni) și va începe un nou asalt asupra libertăților (interzicerea avortului, interzicerea divorțului, etc). Cu alte cuvinte, România va intra pe linia țărilor teocratice. Pentru că laicitatea statului și libertățile individului sunt cuceriri relativ recente în istoria noastră și nu fac parte din tradiția atât de mult invocată.

Așadar, pe 6/7 octombrie românii nu sunt chemați la referendum. Sunt chemați la plebiscit. Pentru un subiect care, așa cum s-a mai întâmplat în istorie, este împotriva ideilor de libertate și progres.

Cristi Nedelcu