Prin gang

Gangul făcea legătura dintre o stradă foarte circulată, apropiată de centrul orașului și curtea școlii unde ne făceam noi veacul. Blocurile fuseseră construite la începutul anilor 80 în timpul elanului demolator care urmase Marelui Cutremur. Toate casele din centrul vechi al orașului, construite de italieni pentru  negustorii evrei fuseseră grav afectate. Ceaușescu trecuse o jumătate de zi pe aici și cu un simplu gest le indicase să dărâme tot. Urmase o sarabandă a demolărilor căreia îi căzuseră pradă și case foarte puțin afectate. În locul acelor imobile zvelte, cu ferestre sofisticate și uși masive de lemn sculptat, ascunse în spatele unor porți de fier forjat lucrate cu migală, apăruse blocuri care se doreau moderne. În realitate, erau o palidă imitație după stilul postmodern istoric pe care catalanul Ricardo Bofill îl dezvoltase în Montpellier la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80. Pentru câțiva arhitecți români, demolările ordonate de Ceaușescu fuseseră un prilej de a își demonstra cunoștințele despre stilurile arhitectonice la modă atunci, iar rezultatul fusese dezastruos. Dar cine să recunoască asta?

Oricum, pentru noi, copiii fusese o mană cerescă. Copilăria ne-o petrecusem cu cheia de gât, prin construcții. Iar după aceea, când eram aproape adolescenți, iar blocurile erau gata și începeau să se mute locatarii, ne ofereau adăposturi pentru discuțiile prelungi de după meciurile de fotbal din curtea școlii.

Ani de zile, gangul fusese plin de desene stângace, cuvinte obscene mâzgălite pe fugă, sau ștampile mici. Acum, deodată, era pictat cu imagini dintr-un oraș plin de zgârâie-nori și cu personaje ce nu se prea potriveau cu acest decor. Era ca și cum povestea din 1001 de nopți ar fi fost transpusă într-un centru financiar al lumii moderne. Am pătruns ușor în gang, ceea ce nu mai făcusem de ani de zile. Iar când am ajuns în curtea interioară, în care nu mai fusesem de ani buni de zile, mirosul a fost cel care m-a lovit primul. Nu faptul că pe pereții din acel colț nu mai era niciun graffiti, sau că mica grădină a blocului nu mai avea flori, ci era un morman de moloz, așa cum rămâne după ce abia termină o construcție. Pe astea le-am observat mult mai târziu, când deja deveniseră amănunte lipsite de importanță, deși de ce ar putea fi lipsit de importanță faptul că pătrunzi în grădina interioară a unui bloc, printr-un gang pe lângă care treci zilnic și al cărui aspect schimbat îl observi abia acum, iar acolo nu realizezi imediat că totul este schimbat. Și asta doar din cauza unui miros. Și a câtorva puști care stau ascunși într-un colț, pe câteva bucăți de BCA rămase de la construirea blocurilor. Nu auzeam ce șoptesc, dar nici nu trebuia. Știam foarte bine ce spuneau acolo, în timp ce își treceau țigarea de la unul la altul.

Bârfeau despre studenta de la medicină care stătea în gazdă la baba de la etajul 1 și pe care cineva se jura că o văzuse pe geam în timp ce schimba. Apoi, cuvintele lor păreau că devin de neînțeles, dar eu le cunoșteam foarte bine. Erau câteva versuri din Alice în Țara Oglinzilor.

Dădeau în plopot țopi asprili,

Trombind, borțind prin ierboteci.

Stifoșii stupureau sporili

Şi muimele zglăveci

Eu le spusesem versurile acelea și tot eu descoperisem limba spargă, în paginile unei cărți ciudate, Loto-Poeme. Le citeam versurile prietenilor din curtea școlii, când stăteam ascunși în intrândul pe care îl făceau pereții sălii de sport și ai atelierului, unde, pe niște bolovani de cretă furați din șantierele de vizavi, ei fumau țigările acelea cu miros acru-înțepător, în timp ce eu îmi etalam calitățile de recitator. Cumva devenise clar pentru toți cei din gașcă de cartier că eu voi da la actorie. Glumeau mereu pe tema asta, dar în sinea lor sperau că va fi așa și că peste ani se vor mândri că au fost colegi cu o vedetă. Nu am dat la actorie, nu am devenit actor, ci lingvist, meserie care, la vremea accea nici eu, nici prietenii mei habar nu aveam că ar exista. Dar, în mod cert, toate cercetările mele ulterioare legate de limbajele artificiale și relația lor cu limbile naturale, care aveau să mă ducă până la un premiu al Academiei, aveau originea aici, în întâlnirile acestea  de după partidele de fotbal. După ce descoperisem aceste versuri, le recitam cu emfază celor care stăteau adunați în jurul meu, în timp ce dădeam de la unul la altul țigările șterpelite de la părinți sau bunici.

Gașca era destul de vagă, alcătuită dintr-un număr mereu variabil de copii. Desigur, era și un nucleu dur, cam 5-6, mereu aceeași, prezenți la orice oră pe terenul de fotbal dintre blocurile care înconjurau școala. Stăteau adunați la un loc, discutând aprins dacă se poate sau nu inventa o limbă de la zero, discuție care părea că vine în mod firesc după toate amănunte picante pe care le dăduse cel care se jura că o văzuse goală pe studenta de la medicină.

Desigur, aveam limbajul nostru, credeam noi, secret. De fapt limbajele. Primul, limba păsărească. Nu era deloc complicată. Fiecare cuvânt era despărțit în silabe și, după fiecare silabă se adăuga o alta, formată din litera ”p” plus o vocală corespunzătoare vocalei din silaba anterioare. Repezupultapatupul eperapa căpă cupuvipintepelepe eperapaupu depestupulîpî depe lupungipi, șipi mapai grepeupî de pe îpânîpîțelepespâî. Daparîpî, îpînăpî apacepelapașipi tipimîpî, făpărăpă săpă nepe dăpămâpî sepeapama, nepe apantrepenapampî coponcepentrapareapa. Cel ce-al doilea era episod sau limba întoarsă. Și aici regula era legată de despărțirea în cuvinte, doar că ultima silabă devenea prima. Căda vântulcu veaa o gurăsin labăsin, ceastaa are tităros versin. Mai tâziu, în facultate, aveam să decopăr contrepèterie, un joc de cuvinte mai sofisticat, și în care și sensul se schimba, nu doar forma și, cu toate astea, rămânea mai superficial și mai puțin prolific pentru cercetările privind limbajele artificiale. Nici măcar spoonerismul din engleză nu avea să ofere un teren atât de fertil cercetărilor mele, așa cum aveau să o facă aceste limbaje din copilărie, rămase în adâncul memoriei mele și răsărite peste ani, exact la momentul potrivit.

Dar toate acestea aveau să vină mult mai târziu. Acum era vremea jocului și a libertății. O libertate cu atât mai prețioasă, cu cât era singura pe care ne-o permiteam și pe care nu o vom mai simți atât de intens niciodată.

Erau acolo toți, în afară de mine. Lipseam și nimeni nu părea să observe. Dar asta se întâmpla mereu. Dacă veneai îți aveai locul stabilit în gașcă. Dacă lipseai, nimeni nu observa și  nu își punea întrebarea de ce nu ești. Pur și simplu începeai să exiști doar dacă erai acolo. În rest, dispăreai în altă dimensiune, cea a existenței din afara găștii și pe nimeni nu interesa acea dimensiune a ta. Erau toți acolo. Și Alin, care avea să moară în Italia, imediat după 90, cu mult înainte ca drumurile la Roma sau Milano să devină un lucru comun pentru noi. Și Cătălin, Cătală cum i se spunea, care se visa arhitect și acum era undeva prin București, un prosper om de afaceri, dar al cărui vis rămăsese acolo, dovadă și proiectele imobiliare în care se încăpățâna să se implice, deși de regulă dădea greș cu ele. Și Vali, care la vremea aceea făcea fotbal și ne așteptam toți să facă o carieră fulminantă, pentru că ne dribla pe toți și băga multe goluri fără să stea ”la pomană”, adică lipit de poarta adversă, așteptând să ajungă o minge la el pentru a o împinge în poartă. Va face o carieră fulminantă, dar nu în fotbal ci în politică, unde va ajunge până în fruntea Parlamentului, și de unde se va prăbuși la fel de spectaculos cum a urcat.

Erau toți acolo, ca și cum ar fi fost reali. Sau poate că erau reali. Poate eu eram cel ireal. Eu care îi priveam cum chicotesc, fumează și vorbesc despre limbi inventate, fete care îi ignoră, deși uneori trag cu ochiul la ei, fotbal și multe alte lucruri care acum par bazaconii, dar atunci îți dădeau senzația că ai pătruns, în sfârșit în lumea adevărată, ale cărei taine învățai să le descoperi. Eu care știam ce va deveni fiecare, și cum această devenire nu va fi ceea ce visa atunci, dar cu toate astea va avea o legătură strânsă, dată tocmai de gândurile care ni se întipăreau în cursul acelor discuții prelungite și care ne vor ghida pe viitor, fără ca noi să știm asta. Poate eu eram cel ireal, nu ei, pentru că realitatea, asta aveam să învăț și eu mult mai târziu, nu are legătură cu realismul. Iar realitatea de acum era a lor, a noastră, cei de atunci. Eu, cel de acum, eram ireal, o irealitate care va urma peste ani, nu foarte mulți, dar despărțită de realitatea de atunci de evenimente atât de multe și atât de intense încât vor părea că aparțin unor lumi diferite.

Și chiar aparțineau. Iar lumea aceea era acum sub ochii mei, o simțeam vie, palpabilă, o auzem, o miroseam, o respiram așa cum nu mi se mai întâmplase de mult cu lumea mea. Când lumea acesta a dispărut, în aburii nopții ce se lăsa, când umbrele lor s-au topit în umbrele care se lăsaseră părând că ieșiseră din gang, totul a rămas în continuare în mine, de unde, de fapt, răsărise.

Nu știam de ce se întâmplase asta și dacă gangul ăla proaspăt pictat cu scene dintr-un oraș unde nu fusesem niciodată și nici nu voi merge vreodată avusese vreun rol. Cred că nici nu mai conta.

Cristi Nedelcu