Dacă data trecută la această rubrică am scris despre un cuvânt, caterincă, acum mă voi referi la o expresie.

Jurnalismul Gonzo

Cei mai mulți dintre noi, când spunem Gonzo, ne gândim la una dintre Păpușile Muppets (The Great Gonzo). Termenul are, însă, și alt sens, care se referă la un anumit tip de jurnalism. Foarte des practicat la noi, însă aproape deloc definit. Jurnalismul Gonzo este unul de tip subiectiv, în care autorul își asumă această manieră de a relata faptele. De cele mai multe ori o face la persoana întâi, iar stilul este mai important decât obiectivitatea relatării faptelor. Jurnalistul pune accent pe emoțiile care el le trăiește și încearcă să le transmită cititorului. Coroboarea mai multor surse, detașarea de subiect, toate astea sunt date în mod programatic la o parte.

Uneori chiar mai mult de atât, așa cum spune Elena Stancu, unul dintre cele mai bune exemple de jurnalism non-obiectiv:

Manualele de jurnalism pe care le citisem spuneau că n-ai voie să te implici în poveste și să modifici realitatea, că reporterul trebuie să fie „o muscă pe perete“. N-am reușit să fac asta și, atunci când am mers pe teren și am cunoscut familii care trăiau în sărăcie extremă, am cumpărat conserve, biscuiți, scutece și șampon pentru „subiectele“ noastre.. N-am fost un jurnalist bun. Am intervenit în viața „subiectelor“ și am alterat realitatea pe care o documentam. Nu mi-a spus nimeni niciodată dacă e mai important să fiu un om bun sau un jurnalist bun. Am ales singură, pentru că n-am avut cu cine să mă sfătuiesc.

Termenul de jurnalism Gonzo a fost folosit pentru prima data în 1970 de către Bill Cardoso, editorul ziarului The Boston Globe care s-a referit la un articol scris de Hunter S. Thompson („The Kentucky Derby Is Decadent and Depraved”), catalogându-l drept ” „pure Gonzo journalism”. Termenul era vădit peiorativ, dar cu timpul sensul s-a schimbat și a început să desemneze un anume tip de jurnalism aflat la granița cu literatura.  Cea mai cunoscută carte care se subsumează acestui gen îi aparține chiar lui Hunter S. Thompson și se intitulează Fear and Loathing in Las Vegas (tradus la noi de Adrian Buz la Polirom – ”Spaime şi scîrbe în Las Vegas”). La limită chiar și scrierile laureatei Nobel pentru literatură din 2015, Svetlana Alexievici, pot fi înscrise în acest stil.

Jurnalismul Gonzo are chiar și o siglă, cea sub care Hunter S. Thompson a candidat pentru postul de șerif în Pitkin County, Colorado.

Originea termenului ”gonzo” este și acum controversată, existând cel puțin trei posibile etimologii.

Prima variantă susține că termenul vine din argoul vorbit de irlandezii din sudul Bostonului și îl desemnează pe ultimul care a rămas în picioare după o noapte de beție.

A doua posibilă explicație este că ”gonzo” este, de fapt, pronunțarea stâlcită a cuvântului ” gonzeaux” care vine din franceza canadiană și care înseamnă ”drum luminos” ( sau ”Sendoro Luminoso” în spaniolă, numele celebrei organizații teroriste peruane).

În fine a treia variantă  spune că Bill Cardoso a preluat cuvântul din titlul melodiei scoasă de James Booker în 1960.

Oricare dintre cele trei variante ar fi adevărată un lucru e sigur – jurnalismul Gonzo a fost una dintre mărcile contraculturii americane din anii 70-80 ai secolului trecut.

Revenind pe meleagurile românești, termenul nu a prins, cu toate că realitatea pe care el o desemnează este o prezență cvasi-permanentă în peisajul presei de la noi. Dar apetența pentru definirea termenilor cu care lucrează este foarte scăzută în presa românească.

Cristi Nedelcu