Posteritatea unui jurnalist fără jurnal

Într-o discreție care i-a caracterizat  mare parte din viață, astăzi s-au împlinit 99 de ani de la nașterea lui I.D.Sârbu. Ar fi multe de spus despre el, pentru că este unul dintre puținii scriitori din România a cărui biografie este cel puțin la nivelul operei. Ca și în cazul lui Steinhardt, și în cazul lui I.D.Sârbu, opera și biografia se împletesc într-un tot unitar care ne oferă puține momente de autenticitate într-o literatură plină de talente, dar atât de lipsită de caractere.

Născut și crescut printre mineri, om eminamente de stânga trecut prin închisorile comuniste, cu domiciliu forțat la Craiova, refugiat în alcool alături de turnătorii care îl însoțeau în toate excesele bahice, scriitor care a lăsat poate cea mai importantă operă de sertar din literatura română, dar care a și inspirat o altă mare carte (”Cel mai iubit dintre pământeni”), mort cu câteva luni înainte de Revoluție, I.D. Sârbu este dovada a cât de departe poate ajunge soarta atunci când vrea să fie ironică.

De la stabilirea lui forțată până la moarte, I.D.Sârbu a fost supravegheat permanent de Securitate, ofițer de caz fiind un securist care apoi și-a descoperit veleități literare.

În decembrie 1989, când în Craiova se ieșea pe străzi, actorii de la Naționalul Craiovean au ieșit cu un afiș al spectacolului Arca Bunei Speranțe a cărui premieră avusese loc în septembrie, cu puțin timp înainte de moartea lui . Afișul, realizat de Viorel Penișoară Stegaru reprezenta o mână care arăta celebrul semn al victoriei, între degetele căreia era țesută o pânză de păianjen.

Au rămas scrierile lui care în anii 90 au provocat o emoție puternică, dar care acum sunt din ce în ce mai puțin citite, și amintirea unei vieți trăite la maxim de intensitate etică.

Cristi Nedelcu

Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna a patra a jurnalului său (1986-1987)

”Nu înțeleg aceste ciclice valuri de crimă şi absurditate ce se abat asupra societăților umane: cruzimile din circul roman, inchiziția, războaiele religioase, lagărele de exterminare, ale lui Hitler şi Stalin: mai nou, revoluția culturală chineză, genocidul cambodgian, masacrele din Liban, atentatele teroriste de pretutindeni.  Constat – nu fără oarecare ruşine cărturărească – cum că majoritatea acestor stupide crime în masă îşi au sursa princeps în câțiva „gânditori” şi politologi de sorginte quasi filozofică. Poporul, în momentele sale de nebunie (sau înnebunire), arde, ucide, dărâmă; dar nu poporul „organizează”, ştiințific sau teologic aceste holocausturi pentru care, numai după zece douăzeci de ani, nu găsim nici o scuză sau explicație. (Dar pe care le repetăm totuşi, dovedind mereu şi mereu că din Istorie, în afară de istorici, nimeni nu vrea şi nu poate să învețe nimic.)  Se pare (trebuie să admitem) că în fiecare om există un călău care doarme, în fiecare partid (care se vrea unic şi scris cu majusculă) există – coexistând alături de lozinca de pace, dreptate şi progres – un întreg arsenal de cnuturi şi pistoale eroice şi că în orice formă de societate (primitivă sau evoluată) există un quantum de crime şi monstruozități ce trebuie trăite, consumate şi plătite.”