Păpușa de lut

Îmi place să mă gândesc la Craiova ca la un oraș care își strigă poveștile în gura mare, chiar dacă, de cele mai multe ori, suntem prea ocupați să le citim. Uneori ele dispar după doar câteva zile, alteori rămân acolo timp atât de îndelungat încât ne obișnuim cu ele, și credem că au fost acolo dintotdeauna. Nu știu, deocamdată, cum se va încheia acest ciclu, dar încă îmi place să descopăr poveștile orașului. Pentru astăzi, vă propun încă o poveste.

M-am uitat absentă pe geam. Începuse să ningă cu fulgi mari, așa cum nu mai ninsese demult în decembrie. Era iarnă adevărată, o iarnă pe care nu o doream căci nu îmi plăcea frigul, dar pe care nu puteam să nu recunosc că o așteptam, fie numai și pentru că nu îmi plăcuse deloc în anii din urmă când ordinea lucrurilor părea întoarsă pe dos, cu soare pătrunzător în mijloc de decembrie și zăpadă la sfârșit de martie.

M-am uitat absentă pe geam și, fără să știu de ce, mi-am adus aminte de păpușa de lut. Era singurul obiect pe care îl luasem de acasă, atunci când plecasem, nu, nu plecasem, fugisem cu el. A da, și hainele pe care le aveam pe mine. Mi se părea romantic așa. Lăsam totul în urmă, tot ce construisem până atunci, părăseam totul și mă abandonam lui. El avea să decidă unde mă duce și ce vom face. Mie îmi ajungea că eram cu el. Și cu păpușa de lut, pe care o aveam de când eram copilă, singurul lucru care mă lega de amintirea tatei.

M-am uitat absentă pe geam și, într-un târziu, mi-am dat seama că el vorbea. Nu îl auzeam, și toate reproșurile alunecau pe lângă mine.” O să plec” i-am spus eu cât puteam de calmă, în timp ce mă uitam curioasă să văd dacă zăpada a acoperit mașinile parcate peste stradă.  La început nu a auzit ce am spus. Ca de obicei. Nu auzea niciodată ce spuneam. Apoi a văzut zâmbetul meu. ”Ai spus ceva?” m-a întrebat și nu era ironic, deși așa ar fi părut, având în vedere că el tocmai perora despre cum niciodată nu îl ascult. Avea dreptate. De mult timp nu îl mai ascultam. Pentru că vorbea mereu despre el. Despre jobul lui atât de important, și despre cariera lui, și despre cât de important este ca eu să îl susțin pentru că, odată ajuns acolo sus, în vârful piramidei vom avea amândoi de câștigat.

Asta făcea de când ne mutasem împreună. Își făcea planuri pentru el, pentru ce va face pe viitor, cum va avansa în carieră, cum va scăpa de cei care îl amenințau. Eu devenisem o anexă a lui. Și, ceea ce mă enerva cel mai mult, este că nici nu îmi dădeam seama când se întâmplase asta. Sau așa fusese de la început și eu abia acum realizam? Era posibil și asta.

”Plec” am repetat fără să ridic vocea. De fapt chiar am coborât-o puțin. Și odată repetat cuvântul, m-am simțit eliberată. Pierdeam totul, dar câștigam totul. Desigur, acum îmi părea rău că îmi lăsasem jobul, studiile, familia, pentru a îl urma pe el la capătul țării. Sau nu îmi părea rău. Până la urmă, fusese o experiență și din ea învățasem ceva. În mod dureros, dar nu era prima dată când aveam să constat că lecțiile dureroase sunt cele mai eficiente.

M-a privit fără să pară că mă vede. De altfel, nu mă mai vedea de mult. Și în timp ce îl priveam, iar pe la urechile mele treceau vag aceleași cuvinte pe care le repeta de fiecare dată pentru a mă convinge de ceva, visul de noaptea trecută mi-a apărut din nou în fața ochilor.

Se făcea că eu eram cea de acum, și mersesem la un eveniment, adică nu mersesem, eram acolo fără să fi ajuns al el, dacă ceea ce spun are vreun sens. Atunci avea. Iar evenimentul definea cumva trecutul meu. Mă întorsesem să mă văd pe mine când aveam 6 ani și recitam o poezie. Serbarea aceea chiar avusese loc și, după ea, primisem în dar păpușa de lut pe care și acum o mai aveam. Am asistat cu un amestec de emoție și curiozitate, apoi m-am luam pe mine, cea mică în brațe. Și eu, cea mică, s-a recunoscut în eu, cea mare. Pentru că eu eram amândouă în același timp, dar fiecare dintre ele era separată, și știa asta. Eu mică mă mângâiam pe mine mare. După ce m-am trezit am simțit un sentiment de siguranță, pe care nu-l mai simțisem demult. Mă simțeam în siguranță în trecut. Și atunci m-am gândit intens la trecutul meu. Și prezentul nu mi s-a mai părut așa de trist. Ba chiar îmi plăcea. Era încă o provocare, a câta în viața asta a mea destul de scurtă până acum? Nu mai conta.

Mi-am aruncat privirea prin cameră. Cred că strânsesem totul. Cu totul încăpeau în rucsacul de care nu mă despărțeam din adolescență. Era pentru a doua oară în viața mea când o luam de la zero și, ciudat, mă simțeam puternică. Pierdusem tot, încă odată, dar asta îmi arăta ceva – că sunt vie, că pot să fac orice greșeli, pentru că sunt ale mele, fac parte din mine, mă definesc. ”Eu sunt suma greșelilor mele” mi-am spus și cuvintele mi-au dat încredere în mine.

Am închis ușa, fără să mă mai uit în spate. Deja aveam experiență cum se lasă în urmă o parte a vieții tale. ”Cândva toate acestea te vor ajunge din urmă” mi-a aruncat el în urmă, ca un fel de premoniție. Cred că, de fapt, vorbea despre el. El era urmărit mereu de trecut, de alegerile lui, de tot ceea ce și-ar fi dorit să facă și nu a făcut. Eu nu aveam regrete. De fapt nu aveam timp de ele. Aveam o viață întreagă în față. Mă așteptau multe alte lucruri frumoase de trăit, ale experiențe, alte dureri, ale greșeli. Acum nu îmi mai era frică de ele, pentru că nu îmi mai era frică de mine.

Asta era lecția cea mai importantă pe care viața mi-o dăduse când eu credeam că îmi mai dăduse încă o lovitură – să nu îmi mai fie frică de mine și de ce simt.

Am ieșit pe stradă. Ploua ușor, iar stropii m-au înviorat. M-am uitat la oamenii care mergeau aplecați , grăbiți, alergând aparent de ploaie, dar, de fapt, fugind de ei. Am citit, în treacăt, un graffiti apărut acum câteva zile și care mă amuzase când îl remarcasem prima dată. ”O să lupt în continuare” scria cu vopsea fosforescentă verde, lângă un stamp mai vechi ”Ține minte, sfârșitul nu-i aici”.

Atunci râsesem, pentru că mi se păreau ușor hilare aceste mesaje motivaționale scrise aiurea pe ziduri. Acum nu mi se mai părea amuzant. Chiar avea sens. Și nu mi se mai părea aiurea că cineva le scrisese pe ziduri. Până la urmă era modul lui de a spune în gura mare ce simte. Chiar dacă era ridicol. Nu-i păsa. Așa cum nici mie nu îmi păsa.

Într-adevăr, nu era sfârșitul, chiar dacă el credea asta. Era chiar începutul. Încă un început. Nu primul, și, în mod sigur, nici ultimul.

Am pornit cu pas ușor, ca inima mea. Nu știam prea bine încotro, dar eram convinsă că în scurt timp îmi voi găsi destinația.

Cristi Nedelcu