Cred că încă de la începuturi teatrul a fost mereu în criză și a simțit nevoia să se definească în raport cu realitatea. Asta, probabil, pentru că teatrul s-a născut la confluența dintre formele de expresie ale sacrului și nevoia de public. O tensiune care se resimte de atunci mereu în evoluția lui (despre cum se raportează teatrul la prezent am scris aici)

Prin urmare, nimic nou sub soare când se vorbește despre ”criza teatrului” sau despre nevoia de reformare și de schimbare. Face parte din esența sa.

Este, însă, foarte instructiv să urmărești care sunt subiectele de dezbatere din lumea teatrală. Și nu de la noi, ci de prin Europa. După care, putem reveni acasă.

Unul dintre subiectele cele mai disputate în ultima perioadă îl reprezintă  corectitudinea politică și influența pe care această mișcare pornită cu bune intenții o are asupra vieții teatrale.

”În teatrul nostru libertatea este permisă fără nicio restricție”

Vocea cea mai puternică din ultima perioadă care a discutat acest subiect a fost cea  al lui Alvis Hermanis, director artistic al Teatrului Nou din Riga. Numele lui a devenit cunoscut în toată Europa în 2003 odată cu premiul pe care l-a obținut la Festivalul de la Salzburg pentru spectacolul ”Revizorul” după piesa lui Gogol.

Au urmat numeroase spectacole, dar și numeroase luări de poziție politice care l-au făcut unul dintre cei mai cunoscuți, dar și cei mai controversați regizori ai momentului. Numele lui este legat de așa numitul „teatru postdramatic”, concept lansat de Hans-Thies Lehmann, pentru a defini genul de teatru care este orientat către performance și nu către text.

Recent, alături de mai mulți actori ai Teatrului Nou din Riga a lansat manifestul următor

.

1. În teatrul nostru libertatea de exprimare este permisă fără nicio restricție.

2. Teatrul nostru și corectitudinea politică sunt incompatibile.

Obiectul atenției teatrului este cercetarea omului din toate perspectivele. Dacă noi permitem să fie arătată doar partea corectă a naturii umane, nu-i vom cunoaște niciodată misterele și profunzimile, iar asta e exact ceea ce ne interesează pe noi, în munca și în viața noastră. Toate celelalte sunt doar plictiseală și neadevăr. Dacă corectitudinea politică pătrunde în teatru, atunci teatrul trebuie închis și noi trebuie să plecăm acasă.

3. În teatrul nostru sunt permise glumele pe orice temă și fără nicio restricție.

Dacă un om lucrează în teatru sau vine ca spectator, el trebuie să învețe să facă față situației, mai devreme sau mai târziu cineva tot va spune ceva care îi va jigni sentimentele, dar aceasta este problema modului său personal de a percepe lucrurile, nu a altora. Așa e viața și e normal să trăim printre alți oameni, care sunt diferiți de noi. Dacă omul nu se descurcă cu toate astea și e prea vulnerabil, îi recomandăm insistent să refuze să vină la teatru.

4. În teatrul nostru sunt permise flirtul și idilele, atât între actori, cât și între actori și spectatori, și în orice alte combinații.

5. În teatrul nostru pot lucra oameni cu cele mai diferite orientări politice. Cu cât sunt mai diverse – cu atât mai bine și mai interesant.

6. În teatrul nostru putem nu doar să nu ne ascundem și să nu ne fie rușine de părerile noastre politice, dar nici să nu ne fie frică să ni le exprimăm deschis și să discutăm despre ele.

7. În teatrul nostru este permis fiecăruia să creadă că propriile sale convingeri sunt cele mai corecte

Sursa – Scena și ecranul

”Nu mai e doar despre întruchiparea lumii. Este despre schimbarea ei.”

Un alt manifest care circulă în lumea teatrală europeană îl are ca autor pe Milo Rau. La fel ca și în cazul lui Hermanis, Milo Rau și-a propus să facă un teatru care să iasă din canoanele obișnuite. Absolvent de sociologie, elev al lui Tvetan Todorov și Pierre Bourdieu, Milo Rau a fondat în 2007 International Institute of Political Murder (IIPM), ale cărui producții se doresc o nouă formă de artă politică și poetică. Printre piesele, filmele și spectacolele prezentate s-au numărat The Last Days of the Ceausescus, Antigona in Amazon, The Congo Tribunal, și multe altele.

De fiecare dată subiecte explicit politice, cu miză imediată și directă. Din 2007, IIPM a realizat peste 50 de producții teatrale, cărți, filme, expoziții și acțiuni.  Activitatea IIPM a ajuns în peste 30 de țări, Institutul fiind invitat la toate festivalurile de prestigiu. Compania de producție a colaborat, printre alții, și cu teatrul berlinez Schaubühne am Lehniner Platz, teatrul Nanterre-Amandiers din Paris, Theaterspektakel din Zürich, Kunstenfestival din Brussels,  Institutul Goethe, televiziunile publice din Germania și Elveția și Fundația Culturală Federală Germană.

În 2018, Milo Rau a lansat următorul manifest

1.  Nu mai e doar despre întruchiparea lumii. Este despre schimbarea ei. Scopul nu este să reprezentăm realul, ci să facem reprezentarea reală.

2. Teatrul nu este un produs, este un proces. Documentarea, castingul, repetițiile și dezbaterile conexe trebuie să fie accesibile publicului.

3.  Creația aparține în întregime celor implicați în repetiții și în spectacol, oricare ar fi rolul lor și nimănui altcuiva.

4. Adaptarea literală a pieselor clasice este interzisă. Dacă textul-sursă- carte, film sau piesă de teatru- este folosit la începutul unui proiect, poate să reprezinte maximum 20% din timpul de scenă la final.

5. Cel puțin un sfert din repetiții trebuie să aibă loc în afara teatrului. Un teatru este orice loc unde o piesă a fost repetată sau jucată.

6. Cel puțin două limbi trebuie vorbite pe scenă în fiecare producție.

7. Cel puțin doi dintre actorii de pe scenă trebuie să fie amatori. Animalele nu se pun, dar sunt bine-venite

8.  Decorurile nu trebuie să ocupe mai mult de 20 de metri cubi, pentru a putea să încapă într-o dubă care se conduce cu un permis normal.

9. Cel puțin o producție în fiecare sezon trebuie să fie repetată sau jucată într-o zonă de conflict sau de război, fără infrastructură culturală.

10. Fiecare piesă trebuie montată în cel puțin zece locații din trei țări. Nicio producție nu este retrasă din repertoriu înainte ca acest număr să fie atins.

Sursa – IIPM

”Insultaţi Belarus(ia)”

În același timp, tot în Europa, dar în altă Europă, cu mai puțină șansă istorică decît noi, în Belarus, Teatrul Național din Minsk, Yanka Kupala National Academic Theatre, este în colaps, după ce directorul, Pavel Latushka a fost demis din motive politice, iar actorii au demisionat în semn de protest.

Acolo nu mai este nevoie de niciun manifest, pentru că acolo actorii s-au alăturat celor care contestă dictatura lui Lukașenko.

În semn de solidaritate cu ei Svetlana Tihanovskaia, candidată la funcția de președintă a Belarus (și adevărata câștigătoare, conform mai multor agenții e presă internaționale) a decretat ziua de 7 februarie Ziua internaţională de solidaritate cu Belarusul”. Atunci au început în toată lumea, în semn de solidaritate, spectacole lectură cu piesa ”Insultaţi Belarus(ia)”. Textul a fost scris de dramaturgul și scenaristul Andrei Kureicik. Ziua mergea la proteste, seara scria piesa. În România textul a fost tradus de Raluca Rădulescu, și a fost prezentat în 15 teatre din țară, printre care s-a numărat și Teatrul pentru Copii și Tineret ”Colibri” din Craiova.

Este cel mai direct exemplu al modului în care teatrul poate face parte directă din viața imediată și dureroasă a societății.

Teatrul ca artă militantă

Sunt trei cazuri, dar, desigur, putem găsi mult mai multe, pentru că în lumea teatrală europeană de azi există o reală preocupare de a redefini rolul teatrului. Oamenii de teatru vorbesc despre nevoia de a răspunde provocărilor lumii contemporane, despre libertatea și asumarea ca instrumente fără de care teatrul nu poate să evolueze. Și, de cele mai multe ori, nu doar vorbesc, dar și acționează în consecință.

Teatrul este, vrem nu vrem, o artă militantă.

Acum uitați-vă și la subiectele dezbătute în lumea teatrală de la noi. Nu vi se pare că este o diferență cam mare?

Crist Nedelcu