Jurnal de vacanța (2)

Ziua a doua

Când vorbim despre Cappadocia primul gând care îți vine în minte este zborul cu balonul. Imaginile cu zecile de baloane zburând peste formațiunile calcaroase sunt deja iconice pentru orice turist. Doar că zborul cu balonul depinde, în mare parte, de şansă. Un vânt ceva mai puternic şi zborul rămâne doar o dorință.

Dar ceea ce dă nota caracteristică acestei regiuni şi a cărei vizitare nu depinde de vreme este peisajul. Cappadocia este zonă unde întâlneşti la tot pasul formațiuni calcaroase sau din tuf vulcanic care au supraviețuit eroziunii. Rezultatul îl reprezintă stânci în formă de conuri, ciuperci sau alte siluete care mai de care mai bizare.

Nu este singurul loc de acest gen din Europa. Astfel de formațiuni carstice putem întâlni şi în nordul Bulgariei, la Belogradcik, sau în sudul Franței, la Montpellier. Doar că aici, în Cappadocia ele sunt mult mai răspândite şi mai spectaculoase. În plus, ele au fost folosite mult timp ca locuințe sau lăcaşuri de cult, pentru că în ele se putea săpa foarte uşor.

De aceea Cappadocia este plină de vechi biserici săpate în piatră sau de oraşe subterane.

CanionuI Ihlara

Este cel mai mare din Turcia cu peste 17 km lungime. Pasionații de drumeții montane îi pot parcurge pe toți, dar traseul standard este de 3 km şi durează peste două ore. Nu pentru că ar fi prea dificil (traseul este amenajat cu trepte, pasarele şi podețe de lemn) ci pentru că eşti tentat să te opreşti la tot pasul. Stâncile parcă sunt tăiate cu cuțitul, iar la înălțimi uneori neverosimile se văd gurile locuințelor săpate în piatră. Sunt multe şi amplasate acolo unde nu te aştepți.

La fel ca peste tot în Cappadocia, formațiunile stâncoase alcătuite din tuf vulcanic şi calcar au reprezentat mediul ideal pentru cei care îşi căutau un refugiu. Iar cei care aveau nevoie de un astfel de refugiu au fost primii creştini, a căror religie era subversivă pentru Imperiul Roman al vremii. Ca urmare, creştinismul timpuriu a lăsat urme peste tot în Cappadocia. Numai în canionul Ilharla sunt peste 150 de biserici săpate în stâncă.
Eu am vizitat două dintre ele – Biserica de sub copac şi Biserica şarpelui. Ambele au frescele bine păstrate ceea ce este remarcabil având în vedere că din secolul IX au fost abandonate.
Interesant este faptul că numele bisericilor nu sunt date după sfinții care le patronează. Nici nu ar fi posibil, pentru că, odată abandonate, tradiția legată de ele s-a pierdut. Au rămas frescele şi ele sunt cele care dau acum numele peşterilor.

Biserica de sub copac sau Biserica Proorocului Daniel nu este denumită aşa, pentru că l-ar fi adăpostit pe prooric, ci ca urmare a frescei de la intrare, unde îl putem ghici pe prooroc după leii care îl însoțesc.
Tot fresca este cea care a dat numele Bisericii şarpelui, pe al cărei perete este pictată o scenă unică în iconografia creştinismului – şarpele care muşcă patru femei pentru a le pedepsi ( niciuna nu este pedepsită pentru păcatul adulterului ci pentru bârfă, pentru neascultarea soțului sau pentru părăsirea copiilor.

Dar, dincolo de vizitarea acestor biserici, canionul îți oferă prilejul unei întâlniri nu natura în formele ei cele mai neaşteptate.

Çardak – oraşul subteran

Oraşele subterane se găsesc răspândite pe tot cuprinsul Cappadociei. Ele au apărut din cele mai vechi timpuri ( primele astfel de aşezări sunt datate din vremea hitiților) iar dezvoltarea lor a fost determinată de două elemente – relieful calcaros care permitea realizarea unor săpături complexe şi istoria unei regiuni unde s-au perindat toate marile civilizații – de la sumerieni şi asirieni, la hitiți şi romani. Şi fiecare astfel de invazie îi determina pe locuitori să se ascundă. Oraşele subterane au fost pentru locuitorii de aici ceea ce însemna codrul pentru românii care fugeau din calea invadatorilor. Fiind nevoiți să stea ascunşi uneori luni în şir locuitorii au săpat tot mai adânc iar unele dintre oraşe au şi 9 nivele.
Un oraş subteran este format dintr-un ansamblu de zeci de încăperi şi tuneluri care coboară adânc în munți. Oamenii se retrăgeau aici împreună cu animalele şi cu proviziile până trecea primejdia.

La fel ca majoritatea locuințelor săpate în stânci, oraşele subterane au fost locuite până în secolul IX.

Valea Dragostei

Dacă oraşul subteran este interesant pentru cei pasionați de istorie, Valea Dragostei este un punct de atracție pentru toți turiştii.

Formațiunile adunate au forme identice încât par toate trase la xerox. Pentru turişti Valea Dragostei nu este doar un prilej de fotografii, ci şi de glume, de cele mai multe ori licențioase.

Ritualul semazeni

Dervişii rotitori au avut cumva destinul căluşarilor de la noi. Un obicei cu profunde rezonanțe mistice, în care elementele arhaice păstrează înțelesuri la care nu mai avem acces, a fost transformat într-un spectacol pentru turişti.

Ritualul avea menirea de a le permite dervişilor să intre în relațiie directă cu spiritele sau cu divinitatea, aşa cum o făceau şamanii.
Dacă şamanii foloseau substanțe halucinogene sau ciuperci pentru a îşi induce transa, dervişii rotitori folosesc muzica şi recitarea unor versete din Coran.
Întregul ritual a fost conceput de Mevlana-Rumi ca parte a filosofiei sale religioase.
Desigur, pentru un european accesul la o astfel de experiență este greoaie şi este puțin probabil să poată trece dincolo de elementele exterioare. Doar efectul hipnotizator al muzicii monotone îți dă o imagine, măcar parțială, a acestei transe.

În rest este un punct de bifat în programul unei excursii.

(va urma)

Cristi Nedelcu