Jaful secolului

Filmele despre furturi de opere de artă au un anume tipic – hoții sunt persoane sofisticate, care apreciază arta, uneori falsificatori extrem de iscusiți, măsurile de securitate pe care muzeele le iau sunt foarte stricte, aproape de nedepășit, dar planurile hoților reușesc să găsească singurul punct nevralgic. Cel mai cunoscut film de gen este ”Cum să furi un milion” cu Peter O`Toole și Audrey Hepburn, dar pe același calapod sunt și ”Afacerea Thomas Crown” (Steve McQueen și Faye Dunaway, apoi un remake cu Pierce Brosnan și Rene Russo), sau ”Capcană pentru hoţi” (Sean Connery și Catherine Zeta-Jones). După cum se vede, toate aceste filme mai au ceva în comun – interpreții principali sunt vedete de prim rang de la Hollywood. Când a început să scrie scenariul filmului ”Jaful Secolului”, Cristian Mungiu pare că și-a propus să încalce toate aceste reguli. De fapt, el nu a făcut altceva decât să ficționalizeze un fapt cât se poate de real. În 2012 din Muzeul Kunsthal din Rotterdam au fost furate șapte tablouri, cele mai valoroase fiind semnate de Picasso, Matisse, Monet și Gauguin. Spargerea a durat 2 minute și 48 de secunde, iar hoții au dispărut până să apară poliția. Presa a speculat atunci că a fost o spargere dată de super-profesioniști, folosind planuri sofisticate.

Când au fost prinși, s-a dovedit că autorii erau niște români, specializați în furturi mărunte, care au dat spargerea folosind doar o șurubelniță, iar tablourile au fost puse în plase de rafie. Acesta era tot planul sofisticat.

De aici a pornit Cristian Mungiu în scrierea scenariului. Respectând în mare povestea, el merge mai departe și pune față în față două lumi care, deși impart același spațiu, sunt complet paralele – societatea olandeză și comunitatea românilor veniți la muncă acolo.

De altfel, după ce a  scris scenariul Cristian Mungiu a decis ca filmul să fie regizat de Teodora Ana Mihai care a trait o bună perioadă în Olanda și care are o mai bună înțelegere a societății de acolo și a raporturilor acesteia cu imigranții.

Regizoarea pare a se fi gândit că spectatorul vine la film știind, în mare subiectul, astfel încât alege să înceapă cu finalul – hoții au fost prinși, iar tablourile, probabil, arse. De altfel, imaginile cu soba în care arde focul, cu jarul aprins sau cu cenușa aruncată apar de mai multe ori pe parcusrul filmului, ca pentru a îi aminti spectatorului care va fi soarta tablourilor. Cumva este împotriva spaimei de spoilere care bântuie cinematograful contemporan.

Este un mod de a ne spune că nu furtul în sine este important, ci cum se ajunge acolo. Și așa descoperim povestea Nataliei (Anamaria Vartolomei) și a lui Ginel (Ionuț Niculae) doi tineri care pleacă din România unde nu au niciun orizont, pentru a își găsi un rost în Olanda. Banii câștigați acolo vin, însă, la pachet cu umilințe și abuzuri care dau naștere unor frustrări ce duc la acțiuni tot mai depărtate de limita legii și a moralității.

Contrastul dintre locul de unde vin Natalia și Ginel și locul unde ajung este nu doar la nivel material, ci și în ceea ce privește valorile la care aderă. Pentru olandezi, agresiunea la care Natalia este supusă este doar un eveniment marginal, iar dispariția tablourilor e adevărata tragedie. În schimb, pentru imigranții români furtul și apoi distrugerea tablourilor este la același nivel cu furturile mărunte de zi cu zi, în timp ce abuzul asupra unui membru al comunității este un fapt cu adevărat grav.

Personajul Nataliei este interpretat de una dintre cele mai în vogă actrițe ale cinematografiei franceze, câștigătoare a unui premiu Cesar – Anamaria Vartolomei  care joacă pentru prima data într-un film românesc. Interpretarea ei este extrem de nuanțată, personajul ei fiind un amestec de fragilitate și forță care reușește să facă față tuturor traumelor prin care trece fără a face compromisuri. Scena de început, plecarea ei de acasă, reluată la final, când îi înțelegem sensul profund, ne relevă o femeie care își ia singură destinul în mâini și se rupe de tot ce o marcase până atunci.

Cea mai puternică scenă a filmului este interogatoriul Nataliei, filmat într-un gros-plan prelungit în care ea jonglează cu răspunsuri la granița dintre adevăr și minciună, astfel încât să nu obstrucționeze ancheta, dar nici să nu ofere elemente care ar putea să o acuze și, pe cât posibil, să îl exonereze și pe Ginel.

Cu toate păcatele lui, deși îl va părăsi, el rămâne tatăl copilului lor, și Natalia alege să participle la arderea tablourilor pentru a șterge urmele infracțiunii, chiar dacă asta nu îl va ajuta prea mult.

Ginel (Ionuț Niculaie) este un personaj care încearcă să fie bun, dar care sfărșește prin a fi victima propriilor slăbiciuni și care îl fac să intre într-o combinație mult prea mare pentru ce își poate el imagina. Scena în care încearcă să plaseze tablourile furate către niște afaceriști ruși mărunți insitând că Picassoul este o superofertă este printre cele mai savuroase, la concurență cu cea în care anchetatorii se gândesc după ce criterii au ales hoții tablourile, când de fapt ei calculaseră doar care pânze vor intra în plasa de rafie.

Iță (Rareș Andrici) dorește să fie ”băiatul cel rău”. În fapt este doar un hoț mărunt, care are abilitatea de a pune la punct un plan de a sparge un muzeu așa cum  ar sparge orice casă, dar habar nu are în ce poveste a intrat. Când lucrurile o iau razna, el este cel care insisită că jaful este un fel de lecție predată olandezilor, când de fapt, el este la fel de depășit de situație ca și Ginel. Modul cum se raportează apoi la intermediarul (interpretat savuros de Janir Izdrăilă ) care speră ei să le ofere banii visați, sau la colecționarul din București, arată că între Iță și Ginel nu este mare diferență.

Cel de-al treilea membru al bandei de spărgători este Adrian, care este pata de culoare a grupului, convins de exemplu că tabloul de Matisse pe care l-au furat este semnat de Matiz. Robert Iovan este foarte natural în rol și își construiește personajul evitând capcana caricaturii. Adrian este un borfaș oarecare, perfect pentru rolul de aghiotant al șefului, cu școala vieții și care visează să aibă bani încât să se poate ”pensiona” în Thassos. (O altă trimitere ironică la filmele americane de gen, unde personajele care reușesc o lovitură de milioane se retrag pe insule luxuriante)

Grupul astfel format este unit mai degrabă de precaritate și nevoie decât de solidaritate reală, iar când miza devine prea mare, fisurile ies la suprafață. Această fragilitate umană, dublată de comicul involuntar al situațiilor, face filmul să penduleze constant între absurd și dramatism și între comedie bufă și realism noir. Acesta din urmă este accentuat în special în scenele din România rurală unde întâlnim satul plin de nămoale, cu case care par a nu avea electricitate – o lume aproape de disoluție.

Imaginea semnată de Marius Panduru completează perfect povestea: cadrele sale dense, contrastante, surprind cu o claritate aproape documentară diferențele dintre universul românilor imigranți și cel occidental. Imaginea reușește să sublinieze nu doar discrepanțele sociale, ci și rupturile interioare ale personajelor, construind o atmosferă care potențează tonul dublu al filmului – satiric și tragic deopotrivă.

”Jaful secolului” este în ton cu celebrul vers bacovian: ”O, țară tristă, plină de umor”

Filmul este intrat în cinematografe, iar pariul echipei care l-a realizat este ca el să devină un film de public. Pentru că, așa cum a declarat Cristian Mungiu la sesiunea de Q&A de la Craiova, își dorește ca publicul să rezoneze cu această poveste și să găsească motive de a își pune întrebări despre societatea în care trăim. În definitiv acesta este rolul artei în general și al filmului în particular.

Cristi Nedelcu