Fusesem la Timișoara la în decembrie 2023, pentru a prinde, măcar pe final, expoziția Brâncuși și alte evenimente din cadrul programului ”Timișoara – Capitală Culturală Europeană. Diana a povestit aici despre această vizită.

Am revenit acum la Timișoara, unde, la invitația Universității de Vest, am susținut conferința ”De ce spunem bancuri”

Am profitat de vizită să mai haihuim prin oraș, al cărui aer de Art Nouveau devine tot mai pregnant, pe măsură ce clădirile din zonele centrale sunt renovate.

De asemenea, am revenit la Muzeul De Artă, unde văzusem expoziția Brâncuși,de data aceasta pentru o expoziție care marchează un moment important din evoluția artei românești din ultimul secol – Neoavangarda Timișoreană.

Anii 60 au reprezentat perioada de maximă deschidere culturală a României. În privința artei plastice, această deschidere s-a făcut simțită prin renunțarea la realismul socialist, care fusese impus din 1948, când mișcările de avangardă au fost catalogate drept ”formalism burghez”.

Semnalul revenirii la normalitate a fost dat în 1956, când autoritățile comuniste și-au revizuit atitudinea față de Constantin Brâncuși și i-au organizat o mare expoziție omagială cu ocazia împlinirii a 80 de ani. În aceeași perioadă, Horia Bernea pune bazele Școlii de la Poiana Mărului, un alt moment de emancipare al artiștilor români. Odată cu deceniul șase realismul socialist a dispărut aproape în întregime din peisajul artistic românesc. Momentul de vârf l-a constituit expoziția retrospectivă a lui Ion Țuculescu din 1965 de la Sala Dalles, care a impus o viziune originală, în care motive populare străvechi erau încorporate într-un expresionism abstract.

În această perioadă, la Timișoara se năștea o mișcare artistică ai cărei membrii aveau să aducă în prim plan abstracționismul și să gândească o relație directă dintre artă și matematică. Ceea ce se întâmpla pe vremea aceea la Timișoara era sincronă cu încercările din Vest de căutare a unor modalități noi de expresie artistică.

Primii pași sunt făcuți prin înființarea grupului ”111”. Trei profesori ai Liceului de Artă din Timișoara, Constatin Flondor, Ștefan Bertalan și Roman Cotoșman decid să expună împreună ca un mod de a semnala că, dincolo de individualitatea fiecăruia, exista ceva care îi lega – ideea că într-o lume în permanentă schimbare arta nu poate rămâne închisă în aceleași forme. Ei promovau interdisciplinaritatea, ceea ce era revoluționar pentru vremea aceea.

Lucrărilor celor 3 devin tot mai cunoscute și în 1969 participă la Bienala Constructivistă de la Nurenberg Konstruktive Kunst: Elemente und Prinzipien.

Lucrările pe care cei trei le prezintă în Germania sunt în total dezacord cu ceea ce se întâmpla în arta oficială din România. Roman Cotoșman expune o lucrare monumentală Quaternar I, obiect ce fusese fabricat industrial. Era modul lui de a spune că opera de artă văzută ca obiect unic este depășită. Mai mult, influențat de teorii ale momentului el scrie un text ”Arta cinetică – viitorul limbaj instrumental.” care este manifestul lui artistic. Profitând de participarea la expoziția de la Nurenberg, el decide să rămână în Occident. Se va stabili în SUA, în Philadephia unde își va continua activitatea artistică până la sfârșitul vieții (2006).

După rămânerea în Occident a lui Roman Cotoșman, grupul 111 se autodesființează. Dar, membrii rămași în țară nu renunță la ideile lor avangardiste. Celor doi din fostul grup, Constatin Flondor, Ștefan Bertalan, li se adaugă Doru Tulcan, Ion Gaita, Elisei Rusu, precum și matematicianul Lucian Codreanu. Aceștia vor forma un nou grup, Sigma (Σ) o idee a lui Codreanu care voia să sublinieze unirea eforturilor membrilor acestui grup.

 

Prima perioadă a grupului se caracterizează prin lucrări realizate în comun și prin interdisciplinaritate, lucrările lor aflându-se la intersecția mai multor domenii – matematică, psihologie, bionică, structuralism. Ceea ce experimentau membrii grupului era simbioza dintre artă și știință după cum o demonstrează multe dintre schițele și caietele de note expuse la Muzeul de Artă din Timișoara.

Cel mai elocvent exemplu al acestei direcții este Turnul Informațional realizat de membrii grupului în 1970, o instalație care îmbină sculptura cu arhitectura și care era însoțită de un spectacol de lumină și sunet. Turnul trebuia să fie integrat spaţiului urban și să devină totodată un reper al orașului. Fotografia machetei a fost expusă în cadrul expoziţiei Romanian Art Today, organizată de Galeria Richard Demarco în 1971, cu ocazia Festivalului de la Edinburgh, și la expoziţia Arta și orașul (Galeria Nouă, București, 1974).

Lucrările pe care membrii grupului le realizează de-a lungul anilor forțează din ce în ce mai mult limitele și sunt realizate din materiale diverse – de la metal prelucrat industrial, la fire de bumbac sau tuburi și baloane de plastic.

La începutul anilor 70, toate aceste cercetări se concretizează într-o expoziție intitulată ”Artă și energie” deschisă la Galeria Nouă, în care membrii grupului au creat un ansamblu de structuri ce aveau la bază studii de geometrie pe care Constantin Flondor le dezvoltase pornind de la lucrările teoretice ale Mariei Neumann, profesoară la Universitatea din Timișoara.

Cu acordul profesorului Mircea Maliţa, ministru al învăţămîntului în acea perioadă, Liceul de Arte Plastice din Timișoara primește statutul oficial de liceu experimental, funcţionînd timp de 4 ani, începînd cu 1970–1971, pe un curriculum propriu, diferit de cel al liceelor de artă din ţară. Concomitent se înfiinţează și Specializarea Arhitectură în cadrul Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, unde Bertalan va avea o contribuţie importantă.

La mijlocul deceniului 7 și în deceniul 8, membrii grupului încep să se concentreze pe lucrări individuale, fiecare continuând să experimenteze în felul lui.

Din tot grupul, Doru Tulcan era cel interesat de multimedia. În anii 60-70 filma cu camere 8 și super 8 mm., realiza fotografii experimentale, inclusiv nuduri, în paralel cu participarea la lucrările de grup în care concepea structuri de inox, oțel sau plastic.

Fotografii realizate de Doru Tulcan

Fotografie realizată de Doru Tulcan în cadrul unui eveniment (Acțiunea Timiș) la care au mai participat Constantin Flondor, Iosif Kiraly, Andreea Flondor și Camil Tulcan.

Doru Tulcan își păstrează interesul pentru experimentele media, dar acestea au loc în atelierul propriu, fără spectatori. În timp ce în alte țări din Europa de Este, existau artiști care reușeau să se expime în spațiul public prin evenimente de tip performance (Tomáš Ruller -Cehoslovacia, Marina Abramovic´ – Iugoslavia, Katarzyna Kozyra – Polonia, Oleg Kulik – Rusia ), în România acest gen de artă este aproape interzis. Ca urmare, Doru Tulcan realizează o serie întreagă de evenimente la care nu asistă nimeni, dar pe care le fotografiază, sau le filmează. Astfel, spre deosebire de happeningul clasic, unde accentul cade pe actul performativ, la el accentul cade pe imortalizarea lui pe film sau hârtie fotografică.

Pe măsură ce atmosfera culturală devine tot mai refractară experimentului și cenzura politică se face simțită tot mai mult, activitatea grupului Sigma se restrânge încet încet.

Ultimele acțiuni comune majore în manieră Sigma au avut loc  în 1976 pe malul râului Timiș și în 1978 în sala de sport a Liceului de arte plastice Timișoara. Lucrările de mari dimensiuni sunt instalaţii realizate din diverse materiale de la folii de plastic colorate sau transparente, pînză, benzi de plastic, sfoară, plăci metalice, oglinzi, beţe de lemn, hârtie, carton, la iarbă, paie, pământ, copaci.

Instantanee de la experimentul de pe malul Timișului din 1976

Anii 80 devin tot mai apăsători și experimentele artistice sunt tot mai restrânse. Grupul Sigma își încetează, practic, activitatea, deși Constatin Flondor și Doru Tulcan vor mai continua să colaboreze.

După mai bine de 50 de ani, această mișcare cunoscută acum sub numele de neoavangarda timișoreană rămâne un punct important în arta românească a secolului XX și o dovadă că experimentul artistic își poate face loc chiar și în condiții ideologice din cele mai restictive.

Cristi Nedelcu