Începutul și sfârșitul

Într-un fel orice povestire, dacă e bine scrisă, ar trebui să înceapă cu sfârșitul, se gândi Eric în timp ce stătea la coadă pentru autograf. Parcă la Cortazar citise ceva asemănător, sau poate erau gândurile lui. Asta îl enerva teribil. De cele mai multe ori, îi veneau idei pe care le considera foarte bune, dar niciodată nu putea fi sigur dacă erau ale lui, sau le citise undeva. Asta îl oprea mereu să scrie de câte ori își dorea. De fapt, își dorise mai demult, dar acum renunțase. Acum se mulțumea să citească. Se considera un cititor talentat. Așa cum unii aveau talent la scris, el avea talent la citit.

          Da, își repetă, orice povestire dacă e bine scrisă, ar trebui să înceapă cu sfârșitul. Să se termine cu obsesia asta a scriitorilor de a căuta un final care să îl dea pe cititor peste cap.

          Luă romanul, îl plăti și apoi se așeză la coadă. O clipă fu tentat să îl deschidă și să citească măcar câteva pagini până îi venea rândul la autograf. Dar se abținu. Făcuse asta de câteva ori, și, de fiecare dată, fusese dezamăgit. Acum nu mai deschidea cartea, până nu era semnată. După ce lua autograful, citea repede primele rânduri. Dacă îl prindea, uneori se așeza pe o bancă în parc și citea primul capitol. Dacă nu, o citea acasă, pe fotoliu cu un pahar de vin, încercând să intre în mintea autorului. De câte ori o carte nu îi plăcea, se considera el vinovat, nu autorul care o scrisese.

          De fapt erau puține cărți care nu îi plăceau cu adevărat. Asta și pentru că își alegea cu mare atenție cărțile pe care le cumpăra. Pe măsură de le citea, le așeza pe podea. La început la întâmplare. Apoi, după anumite criterii, pe care, dacă l-ar fi pus cineva să le explice nu ar fi fost în stare.

          După care, într-o bună zi, și-a dat seama că toate acele cărți așezate pe podea, formau o hartă. Știa foarte bine și când începuse să o deseneze pe perete. După ce citise cartea lui Borges ”Aleph”. Atunci simțise că, de fapt, cărțile desenează un adevărat ținut. Nu unul imaginar, ci un tărâm real pe care îl completa cu fiecare carte citită. Nu putea să explice foarte clar cum făcea asta și nici nu știa ce avea să se întâmple la final, când toate locurile goale ale hărții vor fi completate. Dar, fiecare carte era un nod, în care se intersectau linii care duceau către alte cărți. Totul forma o hartă ciudată pe care mai mult o simțea decât o înțelegea, dar pe care voia cu atât mai mult să o termine.

          Și simțea că, într-un fel pe care nu și-l explica deloc, cartea pe care acum urma să o cumpere avea să ocupe un loc important pe acea hartă. Să o definească într-un fel.

          În sfârșit, ajunse în față. Luă exemplarul și, timid, i-l întinse scriitorului. Vedea că acesta era obosit și se gândi că, probabil,  nu se mai simțea așa de norocos acum, când era nevoit să semneze cărți minute în șir.

          Luă romanul și îi deschise prima pagină. Dedicația era banală. ”Pentru Eric, cu simpatie”. Deschise prima pagină și citi.

”Orice roman, dacă e bine scris, ar trebui să înceapă cu sfârșitul”.

Cristi Nedelcu