Eco și Orwell vs Samsung și Zuckerberg sau semiotica sfârşitului de săptămână

Două au fost evenimentele care au marcat acest sfârșit de săptămână și ele sunt, într-un fel ciudat, așa cum este viața de altfel, legate între ele. Primul este dispariția lui Umberto Eco. Una dintre personalitățile copleșitoare care provoacă simultan admirație, nevroză, invidie, stupefacție, care incită la dispută, care știe să transforme ideile în spectacol (în sensul frumos al termenului).

sursă foto – The New York Times

Dispariția lui a lăsat un gol imens într-o lume tot mai puțin obișnuită să gândescă și tot mai mult obișnuită să se lase gândită de alții. Din toate fațetele lui proteice (semiotician, scriitor, filosof, universitar, editor) Umberto Eco a fost cel mai mult citat, de către media care trebuia să îi sintetizeze în câteva cuvinte personalitatea, ca autor al romanului ”Numele trandafirului” și ca emițător al unei acuzații dure la adresa rețelelor de socializare. ”Reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbelici care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, în faţa unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunităţii. Camarazii lor îi reduceau imediat la tăcere. Dar acum au acelaşi drept la cuvânt precum un laureat al premiului Nobel” (amănunte aici).

La puțin timp după dispariția celui care a rostit aceste cuvinte, devenea virală o fotografie realizată la Barcelona în cadrul unui eveniment de lansare al noului S7 de către Samsung, în cadrul unui proiect mai amplu realizat în parteneriat cu Facebook în cadrul căruia se intenționează promovarea aparaturii capabile să înregistreze imagini 360 de grade. Realitatea virtuală este deja prezentul.

Sursă foto – Liberation

Imaginea a provocat entuziasmul pasionaților de tehnologie și indignarea celor care văd în aceasta o amenințare la adresa umanității. ”Imaginea este din Orwell sau chiar mai rău” scrie Daniel Schneidermann, realizatorul celebrei emisiuni @rrêt sur images (care a avut o soartă asemănătoare cu cea a lui Dan C. Mihăilescu – a rulat pe un important canal de televizune francez, apoi, după scoaterea din grilă, a migrat pe internet).

Dincolo de efectul înfricoșător al unei săli întregi de oameni cu ochii acoperiți, cărora pare că li se spală creierul, analiștii de imagine au mai remarcat că întreagul eveniment avea un anume aer militar – în sală erau doar bărbați (la eveniment erau prezenți șefii de divizie de la Samsung, în cvasi totalitatea lor bărbați), îmbrăcați în uniforme (costume), respectând un set riguros de reguli și instrucțiuni. Sună destul de amenințător, nu?

Fără îndoială, suntem într-un moment de cotitură pentru evoluția noastră, iar genul de istorie non-evenimențială despre care vorbea Fernand Braudel ne influențează acum mai mult ca oricând. După atentatele din 2001 se spunea că lumea nu va mai fi aceeași. Într-adevăr ea s-a schimbat radical, dar nu atunci, ci trei ani mai târziu, când într-un campus american, un student și-a transpus în mediul virtual frustrările născute din relațiile cu fetele (mai curând lipsa acestor relații).

Istoria are propria ironie iar simultaneitatea celor două evenimente – dispariția lui Umberto Eco (care mai spunea că în curând bibliotecile vor fi o amintire, iar motivul incendiului care distruge cărțile, așa cum apare și în ”Numele Trandafirului”, va fi înlocuit cu motivul virsusului care șterge fișierele) și multiplicarea imaginii unui Zuckerberg zâmbitor pășind triumfător în fața sălii pline de roboți umani gata să îl urmeze oriunde, este o astfel de ironie. Sau un semn. În sensul în care Umberto Eco l-a definit în cărțile lui de semiotică: ”Propunem deci sa consideram drept semn tot ceea ce, pe baza unei convenții sociale acceptate dinainte, poate fi înțeles ca CEVA CE ŢINE LOCUL LA ALTCEVA.”

Și uite așa, istoria în desfășurare se dovedește unul dintre cei mai buni semioticieni.