Cine-a pus statuia-n drum… (1)

Rândurile care urmează nu se doresc a fi opinia unui om avizat. Sunt, fără îndoială, urbanişti, arhitecţi şi alţi profesionişti acreditaţi să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză asupra acestui subiect. Că nu au făcut-o încă, este altă discuţie, care ar trebui probabil purtată la un moment dat. Rândurile acestea sunt mai curând opinia unui om obişnuit căruia aceste monumente i se adresează. Monumentele de for public au un statut aparte în rândul operelor de artă. Desigur, orice operă de artă există în primul rând prin raportare la public, chiar dacă ea se naşte din chinul artistului, din tensiunea lui interioară, din focul lui mocnit. De multe ori însă, între înţelegerea publicului şi gândul artistului este o diferenţă de câteva generaţii. Van Gogh nu a vândut nici o pânză în toată viaţa lui, iar acum lucrările sale au preţuri ameţitoare. Dar, în ceea ce priveşte monumentele de for public, lucrurile sunt puţin diferite. Pentru că aceste opere de artă sunt cele mai legate de gustul imediat al publicului. Nu neapărat în sensul că trebuie să răspundă unei anumite aşteptări, ci pentru că trebuie să ia în calcul faptul că aceste opere trebuie „citite” de public în anumite condiţii. Diferenţa esenţială dintre o operă de artă şi un monument de for public, este că prima este amplasată într-un spaţiu – galerie de artă, muzeu, etc – în care publicul intră având o anumită aşteptare legată de actul artistic, în timp ce al doilea este amplasat într-un spaţiu în care publicul interacţionează cu el fără a avea creat nivelul unei aşteptări de nivel artistic. Prin urmare, amplasarea lor în spaţiul public trebuie să ţină cont de acest lucru. O operă care este mai greu de citit, non figurativă, în care artistul încearcă să surprindă o idee abstractă şi să îi dea o formă în care concretul să poată sugera ceea ce el doreşte, trebuie să fie amplasată într-un spaţiu mare, care să îi permită privitorului să se integreze în concepţia autorului. Un monument de for public abstract este gândit împreună cu spaţiul în care este amplasat. Exemplul cel mai bun este Coloana Infinitului. Fără câmpia din jurul ei, ţâşnirea spre nesfârşit a gândului prins în ritmurile coloanei nu ar avea acelaşi efect.

sursă foto – www.enational.ro

Din acest punct de vedere, lucrările realizate în Craiova la simpozioanele Drumuri Brâncuşiene sunt exemplul tipic de cum nu trebuie făcut. Ele au fost create, apoi cineva (cine? autorităţile, comisia de specialitate? ) le-a amplasat după cum  a crezut de cuviinţă. Iar această amplasare nu are legătură nu doar cu principiul pe care l-am expus mai devreme, ci nici cu o minimă să i spunem logică urbanistică.

Un prim exemplu îl reprezintă lucrările din Grădiniţa Mihai Bravu. Aliniate de-a lungul trotuarului, fără nici o distanţă care să le permită să fie citite de trecători, aşezate astfel încât nu ştii dacă se adresează celor din parc, sau celor care trec pe trotuar, lucrările şi-au pierdut semnificaţia cu care autorii le-a încărcat .

Un alt exemplu sunt lucrările de sub pasajul suprateran. Realizate pentru a îndeplini şi un scop utilitar acela de a oferi un spaţiu de socializare, ele sunt amplasate total neinspirat. Cine şi-a imaginat vreodată că în cel mai aglomerat punct al Craiovei, unde poluarea este maximă, zgomotul infernal şi zarva imensă, cineva ar putea să se odihnească sau să joace şah, înseamnă că nu ştie nimic nici despre odihnă, nici despre şah.

Şi pentru că vorbim despre monumente care joacă (şi) un rol social, avem un exemplu în parcul de lângă Spitalul Judeţean Dolj, unde Monumentul Independenţei s-a transformat în locul preferat de socializare al locatarilor din zonă.

Cam atât deocamdată. În episoadele viitoare vom vorbi despre lucrările de for public amplasate în sensurile giratorii şi despre monumentele dedicate personalităţilor istorice şi/sau culturale.