Anul vrajbei noastre
Anul vrajbei noastre se încheie așa cum a început. Cu oameni în stradă și cu un sentiment tot mai apăsător că anii scurși din decembrie 89 și până acum au fost doar o paranteză de libertate, între două epoci întunecate și triste – una care a fost și alta care se anunță.
sursa foto – Adevărul
Puține lucruri a făcut puterea în acest an, dar unul l-a făcut extrem de eficient – ne-a învrăjbit așa cum nu a mai făcut-o nimeni de la Iliescu încoace. Și a ridicat disprețul la rang de politică de stat. Cocoțați pe un vot al oamenilor pe care, în sinea lor, îi disprețuiesc profund, reprezentanții actualei puteri privesc în jur cu un cinism greu de imaginat în vremuri normale. Dar nu trăim vremuri normale. Toată această explozie de ură pe care PSD-ul a indus-o în societate, și din care pare a se hrăni, ne-a amintit multora de anii 90, când lupta cu Puterea se dădea, în primul rând, în stradă. Doar că atunci istoria părea a fi de partea noastră. Drumul Europei către normalitate nu era pus sub semnul întrebării și, cu toate conflictele sângeroase de la granițele României, aveam un țel – să (re)intrăm într-un club din care simțeam că merităm să facem parte.
Acum nu mai este așa. După o generație, multe dintre amintirile ”epocii de aur” s-au estompat, sau au fost falsificate, astfel încât apartenența la o Europă normală, nu mai pare pentru mulți o opțiune obligatorie. În jurul nostru nu mai sunt conflicte ca în anii 90, dar cele mai îndepărtate și-au făcut simțite efectele (prin refugiații care au ajuns și la noi). Iar valul de iliberalism care bântuie țări est-europene pe care altă dată le admiram pentru modul cum au știut să iasă din comunism și să reintre în istorie (cum spunea André Glucksmann) este un alt semn că vântul istoriei suflă iar potrivinic.
Anul viitor ar trebui să aniversăm un secol de unire, iar noi suntem mai dezbinați ca oricând, din cauza unei puteri dispuse să pârjolească totul în jurul ei, doar pentru a își satisface un interes imediat și meschin.
Principala victimă a actelor abuzive, prin care PSD-ul calcă în picioare de un an democrația în numele democrației, este speranța. Speranța celor care s-au încăpățânat să rămână în țară în toți acești aproape 30 de ani, crezând de fiecare dată că, poate, va fi mai bine. După ce Iliescu a făcut praf în câteva luni imensul capital de simpatie pe care țara noatstră îl câștigase în decembrie 1989, românii care au înțeles că viitorul normal al țării, este doar o iluzie au luat drumul străinătății. Astăzi, cei care au rămas în țară au înțeles că singura șansă a copiilor lor va fi să facă același lucru. Acesta este cel mai grav efect al dansului tribal pe care PSD-ul îl execută de un an de zile pe ceea ce el dorește a fi cadavrul democrației – exodul celor care astăzi sunt copii, și care nu mai au un viitor aici în țară.
Anul vrajbei noastre se încheie, dar mi-e teamă că el este doar primul dintr-un lung șir de ani asemănători. Pentru că ceea ce a semănat anul acesta PSD-ul va rodi din păcate în viitor.
0 comentarii