Actori și scriitori. Nevrozele creației

Textul de mai jos a fost scris în urma unei întâlniri mirabile dintre un scriitor, Doina Ruști, și un actor, Marcel Iureș. Ambii au vorbit, printre multe altele, despre ce înseamnă să fii creator. Ce înseamnă un astfel de act pentu fiecare dintre ei. Și, dacă în urma acestei întâlniri, cei care am asistat ne-am pus întrebarea ”care este resortul intim care îl propulsează pe un creator, fie el actor sau scriitor?”, atunci întâlnirea și-a atins scopul.

Doina Ruști și Marcel Iureș

”Teatrul este o prefăcătorie. Ne prefacem că ceva este. Ne spunem ”hai să facem ca și cum ar fi…” dar, și aici intervine partea interesantă tot noi spunem ”hai să facem încât să fie adevărat”.”

Marcel Iureș tace și cuvintele pe care tocmai le-a rostit ne dau ocol,  sau mai bine spus noi le dăm ocol, cu prudență, pentru a fi siguri că le înțelegem. Nu este pentru prima dată când Iureș revine asupra acestei teme, care, pentru el pare esența înțelegerii teatrului. Cum se face că teatrul este, în același timp, și iluzie și convenție? Cum putem explica faptul că știm că tot ceea ce se întâmplă pe scenă este fals, dar, în același timp, credem în adevărul lui?

Întrebarea este tulburătoare și, desigur, dacă dorim să intrăm pe tărâmul speculației, putem merge în zona fizicii cuantice și să spunem că teatrul se află în ipostaza celebrei pisici a lui Schrödinger, în același timp moartă și vie. Dezvoltând mental acest experiement care i-a adus celebritatea, Schrödinger a inventat termenul de inseparabilitate cuantică. Acesta desemna fenomen în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt cuplate  între ele.  Așa ar putea fi descrisă situația teatrului care este simultan iluzie și convenție. Nu se poate decupla una de alta. De fapt aceadtă inseparabilitate de stări dă esența lui.

”Dacă ne gândim mai mult în legătură cu asta, ne ia capul” se amuză Marcel Iureș, pentru care teoretizarea excesivă omoară plăcerea de a juca. Și are dreptate. Dacă mergem mult în direcția asta apare nevroza.

Dar, dacă este să fim sinceri, orice act de creație este un răspuns la o nevroză. Ceea ce în psihologie se numește mecanism de apărare. Sunt procese psihice automate care protejează individul de anxietate.  Fiecare dintre noi ne simțim într-un fel sau altul agresat de realitate, iar încercarea noastră de a o înțelege în totalitatea ei duce la anxietate, la teama că universul ne-ar fi ostil.  Așa apar mecansimele de apărare care pot fi dintre cele mai diverse – de la negare, la proiecție sau umor. Creația este printre cele mai evoluate și îi dă artistului iluzia că există o ordine în univers și că lucrurile au un sens.

Dar, pentru un actor, principala nevroză stă chiar în actul creației. Pe măsură ce el se desfășoară, actorul își pierde identitatea în cea a personajului până ajunge să se întrebe ”eu cine sunt”? Întrebare care, repetată seară de seară, pe scenă și în afara ei duce nevroza la un rang greu de atins altfel.

Cum este la scriitor? Aici nu criza identitară este principala formă de nevroză, ci narcisismul. Pentru că ai în mână un întreg univers, cu personaje, locuri, pentru că dispui de timp și spațiu după buna ta plăcere, pentru că, spre deosebire de actor, nu depinzi de nimeni decât de propria ta imaginație ”simți că ești un adevărat demiurg” cum spune Doina Ruști. Întrebarea obsedantă ”cine sunt eu?” este înlocuită cu sentimentul unei puteri nemăsurate. De aici teama principală a unui scriitor – aceea de pagina albă. Teama că, într-o bună zi, inspirația, care nu știi de unde vine (cum să îți controlezi mecanismele inconștiente care te ajută să te aperi de nevroze) te vă părăsi. Și, odată cu ea, vei pierde acea putere nemăsurată pe care o aveai. Celebrele blocaje de creație atât de mult discutate în lumea literară aici își au originea. Să știi că ai avut o putere nelimitată și ai pierdut-o. Gândul acesta provoacă o teamă similară crizei de identitate a actorului.

Nevroze în paralel, care, în cazul unui text dramatic se alimentează una pe alta într-o adevărată spirală. Poate nu întâmplător ceea ce considerăm cafiind vârful atins în creația literară aparține cuiva care a fost și actor și scriitor – Shakespeare. Din împletirea celor două forme de nevroză și, mai ales, a mecansimelor  de apărare împotriva acestora au rezultat marile întrebări, teme și personaje în care ne regăsim și acum, după atâtea sute de ani. Pentru că, oricât de mult s-ar schimba totul în jurul nostru, psihicul uman își are invarianții lui. Iar cel mai bine această simbioză este exprimată într-un monolog din Richard al II-lea.

Astfel eu într-unul singur joc mai mulți indivizi

Dar niciunul nu-i mulțumit: uneori sunt regele;

Și trădările mă fac să mă doresc cerșetor,

Ceea ce și sunt: apoi sărăcia zdrobitoare

Mă convinge că mai bine-aș fi rege

Richard al II lea, actul V, scena 5

Restul este teorie și nevroză.

Cristi Nedelcu