Pentru că începe Craiova International Shakespeare Festival (al cărui program complet îl puteți citi aici) am zis să trec în revistă câteva dintre miturile și întrebările care continuă să însoțească viața și opera celui care a lăsat în urmă, poate, cele mai tulburătoare povești.

Prima menționare lui Shakespeare ca autor este un pamflet

Pentru prima dată aflăm despre Shakespeare ca dramaturg în ceea ce azi am numi un hate. În 1592, este publicat pamfletul intitulat „Greene’s Groats-Worth of Wit” .

Autorul era Robert Greene, un scriitor cu studii universitare solide și unul dintre primii scriitori profesioniști din Anglia, care trăia din romanele sale de dragoste și din piesele de teatru. Deși scrierile sale se vindeau ca pâinea caldă, a murit la doar 34 de ani, plin de datorii. La puțin timp după moarte, a apărut acest pamflet care cuprinde următorul paragraf.

„…a apărut o cioară parvenită (an upstart Crow), împodobită cu penele noastre, care cu inima ei de tigru ascunsă sub o piele de actor crede că este la fel de capabilă să debiteze un vers alb ca cei mai buni dintre voi; și, fiind un fel de Johannes fac totum, se crede singurul Scutură-Scenă (Shake-scene) din țară.”

Expresia „inima de tigru ascunsă sub o piele de actor” este o ironie la adresa unui vers celebru din piesa lui Shakespeare, Henric al VI-lea, Partea a III-a (unde personajul spune: „O, tiger’s heart wrapped in a woman’s hide!” / „O, inimă de tigru înveșmântată în trup de femeie!”). Cât despre Shake-scene, sau Johannes fac totum aici trimiterea este evidentă.

De ce a fost Greene așa supărat pe Shakespeare? Poate pentru că începuse să aibă succes. În 1592, Shakespeare scrisese deja trilogia Henric al VI-lea care fusese un adevărat „blockbuster” al epocii. Apoi, probabil, se mai jucaseră Richard al III lea, Îmbâlnzirea Scorpiei, Titus Andronicus. Toate cu mare succes la public.

În al doilea rând, și cel mai important, pentru Greene era de neacceptat ca un ins oarecare, fără studii, să scrie piese care să mai aibă și succes. Robert Greene făcea parte din grupul „University Wits” (Mințile Universitare) – scriitori cu diplome la Oxford sau Cambridge care considerau că doar ei au dreptul legitim, prin educație, să scrie literatură înaltă și teatru în vers alb pentru publicul londonez.

Totuși, unii critici interpretează expresia ”împodobită cu penele noastre” ca fiind o acuza de plagiat. Prin urmare, vine întrebarea

A plagiat Shakespeare?

Cu foarte puține excepții, William Shakespeare nu a inventat subiectele pieselor sale. Criticii litearari au identificat principalele surse de inspirație ale lui Shakespeare:

• Cronicile Angliei, Scoției și Irlandei de Raphael Holinshed pentru piesele istorice
• Viețile paralele de Plutarh pentru piesele romane
• Nuvelele italiene pentru drame și comedii (Romeo și Julieta a fost scrisă de Matteo Bandello, iar Othello de Giovanni Battista Giraldi, etc)
• Piese de teatru mai vechi. Cele mai cunoscute exemple sunt Hamlet (Există dovezi că în Londra se juca deja o piesă pierdută despre Hamlet pe care istoricii o numesc Ur-Hamlet, atribuită lui Thomas Kyd) și Regele Lear (inspirată dintr-o piesă anonimă mai veche numită The True Chronicle History of King Leir

Acest lucru a fost exprimat foarte bine de George Bernard Shaw

”Shakespeare ştie să spună o poveste ca nimeni altul, cu o condiţie – să o fi spus cineva înaintea lui” 

Asta nu îl face neapărat plagiator. Am scris aici despre raportul dintre original și plagiat și mai ales cum era el gândit pe atunci. În epoca elisabetană, conceptul de „originalitate” în sens modern (să inventezi o poveste de la zero) nu avea nicio valoare. Din contră, publicul iubea să vadă povești pe care le cunoștea deja – mituri antice, cronici istorice sau nuvele italiene – dar repovestite într-un mod spectaculos.

Există doar trei piese din cele atribuite lui Shakespeare în care complotul pare să fi fost inventat aproape integral de mintea lui: Visul unei nopți de vară, Nevestele vesele din Windsor și Furtuna (considerată piesa lui de adio și testamentul lui artistic).

După standardele actuale Shakspeare nu ar putea fi acuzat neapărat de plagiat, ci mai curând s-ar putea spune că multe dintre piesele sale erau remakeuri ale unor texte mai vechi, sau reinterpretări ale unor povești deja existente.

Anii pierduți

Cel mai mare mister din biografia lui Shakespeare. Sunt șapte ani din viața lui despre care nu se știe nimic. Mai exact între 1585 (când sunt botezați gemenii Judith și Hamnet) și 1592 (când apare pamfletul lui Greene).

Practic, în 1585 Shakespeare era un tânăr de 21 de ani, căsătorit și cu trei copii, într-un orășel de provincie. În 1592, reapare la vârsta de 28 de ani ca actor și dramaturg de succes în capitală. Ce a făcut în tot acest timp? Nimeni nu știe sigur.

Există mai multe teorii care încearcă să urmărească parcursul lui Shakespeare în tot acest timp și să explice și transformarea lui dintr-un tânăr oarecare de provincie, cu o instrucție medie, într-un scriitor care a reformat limba engleză. Acestea susțin că tânărul Will a fost prins braconând pe domeniul unui nobil local și a fugit la Londra, că a fost profesor de școală la țară, că s-a înrolat în armată sau că a navigat ca matelot.

Teoria general acceptată este că că o trupă de teatru ambulantă a vizitat orașul Stratford în 1587. Trupa avea nevoie de un înlocuitor pentru un actor ucis într-o bătaie cu puțin timp înainte. Shakespeare s-ar fi alăturat lor și așa a învățat meserie direct pe drumurile Angliei, ajungând în cele din urmă în teatrele londoneze. Un destin pe care îl va urma și Eminescu peste câteva sute de ani.

Mie, personal, cel mai mult îmi place ideea lui Mihnea Gheorghiu. În ”Scene din viața lui Shakespeare” el presupune că odată ajuns la Londra, Shakespeare s-ar fi angajat ca ucenic sau zețar într-una dintre marile tipografii ale vremii (cum era cea a lui Richard Field, care era tot din Stratford-upon-Avon și care i-a tipărit ulterior primele poeme). Lucrând acolo, Shakespeare ar fi citit sute de manuscrise, traduceri din clasicii antici, cronici istorice și cărți științifice pe care trebuia să le culeagă literă cu literă. Practic, tipografia a fost „universitatea” lui secretă.

Bineînțeles că nu putea lipsi din acest peisaj și România. Istoricul Ion Dumitriu-Snagov a lansat ideea că Shakespeare ar fi putut fi trimis pe continent ca ucenic al lui Richard Field, care avea legături strânse cu tipografi germani și umaniști din Europa Centrală, inclusiv din Sibiu (Hermannstadt) și Brașov (Kronstadt). Astfel, Shakespeare ar fi ajuns în Transilvania în anii aceia despre care nu știm nimic. Desigur, nici urmă de dovadă, doar o vagă referire în ”Poveste de iarnă” despre un ”ținut al Boemiei” în care apar urși și care ar semăna mai curând cu Transilvania decât cu Cehia.

Piesele pierdute

Un alt mister, de data aceasta bibliografic este legat de două piese pierdute.

Prima dintrea acestea este Cardenio. A fost scrisă în 1613 în colaborare cu dramaturgul John Fletcher (cel care i-a succedat lui Shakespeare ca scriitor principal al companiei The King’s Men). Piesa era o adaptare a unei povești din faimosul roman Don Quijote de Miguel de Cervantes (personajul Cardenio este un tânăr care înnebunește din dragoste și fuge în munți). Există înregistrări oficiale de la curtea regală care arată că piesa a fost jucată de două ori în fața regelui Iacob I în iarna dintre 1612 și 1613. Ea a fost înregistrată oficial de un editor în 1653, dar textul nu a fost tipărit niciodată în format complet și a dispărut. În 1727, un dramaturg numit Lewis Theobald a pus în scenă o piesă numită Double Falsehood (Dubla Bănuială), susținând că a adaptat-o după trei manuscrise vechi ale unei piese pierdute de Shakespeare. Analizele computerizate moderne ale textului sugerează că Theobald spunea adevărul: stilul lingvistic din Double Falsehood conține „amprentele” clare ale lui Shakespeare și Fletcher.

Mai multe despre această piesă a scris George Volceanov în România Literară. Mai mult, în Volumul XVI al integralei Shakespeare coordonat de George Volceanov a fost introdusă și traducerea a ceea ce a rămas din această piesă.

A doua piesă ”pierdută” este Love’s Labour’s Won (Chinurile dragostei regăsite). Piesa a fost menționată pentru prima dată în 1598 de scriitorul Francis Meres într-o listă a operelor lui Shakespeare, iar în 1953 a fost descoperită o bucată dintr-un registru de inventar al unui librar din 1603, unde titlul Love’s Labour’s Won apărea listat printre cărțile de vânzare, alături de alte piese autentice ale lui Shakespeare.

Unii consideră că este un sequel al piesei Zadarnicele chinuri ale dragostei (Love’s Labour’s Lost), în timp ce alți critici spun că piesa ar putea fi, de fapt, Mult zgomot pentru nimic (Much Ado About Nothing) sau Totul e bine când se sfârșește cu bine (All’s Well That Ends Well), redenumite ulterior.

Niciuna dintre aceste două piese nu a fost inclusă în First Folio (prima ediție colectivă a operelor sale, publicată în 1623 de prietenii săi actori). Dacă o piesă nu intra în acel volum crucial, șansele ei de a supraviețui incendiilor, degradării hârtiei și trecerii timpului scădeau dramatic.

De ce nu a supreviețuit niciun text literar scris de Shakespeare?

Până acum s-au păstrat doar șase semnături olografe ale lui Shakespeare, toate pe acte civile (procese, acte de ipotecă, acte de vânzare cumpărare, testament). Nimic din toată opera lui literară (piese de teatru, poeme, sonete). Cu o excepție despre care voi aminti imediat. Asta a alimentat toate teoriile (numite anti-Stradfordiene) cum că, de fapt, Shakespeare nu și-ar fi scris singur opera.

Explicația ar putea fi însă mult mai simplă. În epoca elisabetană, manuscrisele autorilor nu erau considerate obiecte de valoare sau piese de colecție. După ce o piesă era scrisă, era copiată pe roluri pentru actori, iar exemplarul original era al sufleurului. Dacă piesele nu erau tipărite, erau puține șanse ca textele originale să se păstreze. În plus, incendiul de la Teatrul Globe din 1613 și Marele Incendiu din Londra din 1666 au distrus probabil multe arhive care ar fi putut conține texte de-ale sale.

Spuneam că există o singură excepție. Este vorba despre ”Sir Thomas More” , o piesă niciodată reprezentată și al cărei unic manuscris supraviețuiește la Bitrish Museum.  Piesa se crede că a fost scrisă de doi autori  Anthony Munday și Henry Chettle, în jurul anului 1590. Textul a fost cenzurat pentru că, fiind o piesă istorică, ce relata evenimente petrecute în urmă cu câteva decenii, avea un potential subversiv însemnat.

Istoricii au identificat mai mulți autori care au constribuit la rescrierea unor fragmente din piesă, iar una dintre mâinile care a scris ( ”hand D” cum este cunoscută în literatura de specialitate) se presupune că i-a aparținut lui Shakespeare. 

manuscrisul despre care se crede că a fost scris de Shakespeare. sursa foto

În loc de final

În final, toate aceste semne de întrebare — de la foile goale ale „anilor pierduți” și acuzațiile lui Greene, până la dezbaterile privind identitatea sa reală — nu fac decât să sporească fascinația din jurul numelui Shakespeare.

Controversele din jurul lui Shakespeare nu vor fi probabil niciodată rezolvate pe deplin, și poate că nici nu trebuie. Fie că a fost ucenic într-o tipografie din Londra, fie că a călătorit prin Europa sau a fost doar tânăr care s-a alăturat unei trupe de actori, pentru a deveni el însuși unul dintre ei, apoi cel care le-a scris textele, Shakespeare ne-a lăsat, în ciuda tuturor vitregiilor povești care ne emoționează și azi.

Dovadă este faptul că la fiecare ediție a Festivalului Shakespeare de la Craiova găsim noi și noi valențe ale textelor scrise de Marele Will acum mai bine de 500 de ani.

Cristi Nedelcu