”Sunt adeptul vedetei în teatru, indiferent că este vorba despre text, autor, regizor sau actor”

Interviu cu Nicolae Poghirc – managerul Teatrului ”Alexandru Davila” din Pitești

Moldovean prin naștere, oltean prin adopție, Nicolae Poghirc a devenit cunoscut pe scena Naționalului Craiovean, unde a devenit actor în 1998, la trei ani după ce absolvise Academia de Arte George Enescu din Iaşi. A lucrat cu mari regizori de la Silviu Purcărete la Vlad Mugur sau Robert Wilson. Cariera lui a cuprins roluri în numeroase spectacole de succes: „O noapte furtunoasă, „D’ale carnavalului”, „Proștii sub clar de lună”, „Revizorul”, „Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului”, „Romeo și Julieta”, „Există nervi”, „Măsură pentru măsură”, „O furtună”, „Balconul”, „Rinocerii”. În ultimii ani, s-a lansat într-o nouă aventură – aceea de director și, după experiența de la Vâlcea, de aproape un an conduce teatrul din Pitești.

• Nicu, ești actor, regizor, scenarist ,director de teatru, mai punem ceva pe listă?

• Cred că este suficient. Eventual om de teatru, creator de evenimente culturale… 

• Dintre toate aceste ipostaze, care îți este cea mai apropiată?

• Nu pot evidenția una dintre ele, pentru că toate îmi plac, în egală măsură. 

• Hai să le luăm într-o anumită ordine. Să începem cu povestea ce se derulează la Pitești cu tine pe post de managerial Teatrului ”Alexandru Davila”. Cum merg lucrurile acolo?

• La Pitești mă aflu de 11 luni, de aproape un an, iar înainte am fost director la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. La Pitești am găsit un teatru în care pachetul de legi care reglementează activitățile în instituțiile de spectacol și concerte era undeva pe locul 10. Mai pe scurt, funcționau anapoda, și asta din cauza faptului că director de teatru a fost acolo, timp de aproape 20 de ani, un domn, profesor de istorie, un om care nu cunoștea particularitățile meseriei, care nu cunoștea oamenii de teatru, actorii, regizorii, scenografii. Lucrurile au mers acolo din inerție. Fiecare făcea cam ce dorea. Am preluat acest teatru când avea o structură specială în România, având 5 secții și 240 de angajați. 

• Față de teatrul din Craiova…

• …aproape dublu. 240 de angajați și singurul teatru cu 5 secții din țară. E o anomalie, pentru că între aceste secții se găseau Secția Dramă, Secția Estradă (căreia i-am schimbat în timp denumirea în Secția Revistă – o schimbare nu numai de nume, dar și de gen), Secția pentru Copii și Tineret, Fanfara și Corul Ars Nova. Acestea din urmă erau secții cu colaboratori – fosta fanfară a Armatei din Pitești pe care nu au avut unde să o ducă și au trimis-o la teatru și Corul Ars Nova, un cor de altfel bun, la fel, nu aveau unde să-l ”adăpostească” și a ajuns și el la teatru. Celelalte trei secții sunt secții istorice ale Teatrului ”Alexandru Davila” din Pitești și cu acestea am și rămas, pentru că la sfârșitul lui aprilie s-a înființat Centrul Cultural Județean Argeș și secțiile de muzică au fost transferate acestui centru, fiindcă acolo își au locul. Totodată am dat și teatrul de vară, care se afla într-o stare foarte proastă și nu folosea cu nimic Teatrului Alexandru Davila. Am zis că acestui Centru Cultural îi poate fi mai de folos. Revenind la teatru, totul era rămas în urmă, la nivelul începutului anilor `90 și din punct de vedere al dotărilor sceno-tehnice și din punct de vedere artistic și din punct de vedere al felului în care arată clădirea, spațiile, ș.a.m.d. Am început, încetul cu încetul, reconstrucția pe toate planurile a acestei instituții. După zece luni, putem vorbi despre o „înviere” a acestui „muribund”. Mai ales din octombrie încoace noi jucăm cu sălile pline și arhipline. 

sursa foto

• Deci, până la urmă, există cerere de teatru în Pitești?

• Există o cerere reală. Indiscutabil sunt consumatori de teatru, pentru că la Casa de Cultură, care are o capacitate mai mare ca a teatrului (700-800 de locuri) vin frecvent spectacole din afară cu prețuri de 10 ori mai mari ca cele de la teatru. 

• Cât costă un bilet la teatru?

• De când am venit eu este 15 lei. Înainte se vindeau cu 10 lei, pensionarii chiar pe gratis, lucru nesănătos. Poți intra pe gratis într-un procent, câteva invitații, cel mult un rând (20 de locuri). Dar nu poți oferi doar gratuități. Au crescut încasările și dintre instituțiile de cultură ale județului Argeș am avut cele mai mari încasări. Eu am venit în 2017 pe un buget făcut de managerul interimar, care estimase venituri de 295.000 de de lei și am realizat 418.000 de lei. 

• Diferența este mare

• Este uriașă și vă repet: sălile pline și arhipline la spectacolele noi. Cele două festivaluri, Festivalul Secției pentru Copii și Tineret „Așchiuță” și Festivalul Teatrelor de Studio au arătat mai bine, mai îngrijite, au beneficiat de o selecție mai atent făcută. Pe scurt, „muribundul” a deschis ochii, dar până să se pună pe picioare mai e mult de lucru. Am început să reabilităm spațiile, atât la Secția de Păpuși, care se află într-o clădire separată față de cea a teatrului, cât și la clădirea teatrului. Încet-încet progresul se vede. 

• Cum este trupa de actori? 

• Foarte subțire. Eu le-am spus, ca să-i încurajez, că ei sunt o trupă care poate face performanță, dar să știți că durează până când performanța reală va apărea la Pitești. E un drum foarte lung. Cel mai tânăr actor are 33 de ani. 

• Și șansa de a angaja tineri?

• E foarte mică, dar vom colabora cu tineri. Am cooptat în colectivul teatrului 3 nume: Constantin Cotimandis, Paula Chirilă și Adrian Păduraru, pentru că și la segmentul actorilor de peste 55 de ani, teatrul stătea foarte rău. O trupă cu care cu greu puteai realiza o distribuție medie. E foarte mult de lucru la toate secțiile. Noi vorbim de dramă, dar la Secția Revistă, lucrurile arătau și mai rău, mult mai rău. 

• Revista nu este un gen foarte scump?

• Nu putem face decoruri foarte fastuoase. Revistă înseamnă, în primul și în primul rând, strălucire.

• Costume, decoruri… 

• Am reușit să facem, în regia lui Vasile Muraru, un spectacol care arată destul de bine și cu care vrem să venim la Craiova pe 21 februarie. Să sperăm că lucrurile se mișcă. Revista nu mai are căutare, dar dacă nu ieșim, nici nu va avea. Sigur că doresc să promovăm spectacolul de revistă. Am programat un spectacol la Constanța și unul la Tulcea care din păcate nu merg foarte bine, dar am încredere că vom reveni și vom putea ține spectacole în alte părți. La Craiova sper să se țină. 

• Din punct de vedere al repertoriului care este situația?

• Am găsit un repertoriu vetust. Eu sunt adeptul titlurilor mari, al vedetei în teatru, indiferent că vedeta este textul, autorul, regizorul, actorul, scenograful sau oricine, atât timp cât există o „locomotivă” a spectacolului. Fără o vedetă, cred că publicul este mai puțin interesat de eveniment. Nu poți crea un eveniment fără un cap de afiș. 

• Și cum gândești strategia pentru tot ce înseamnă repertoriu viitor? Ai gândit o poveste pe termen lung sau mergi pas cu pas și vezi cum evoluează lucrurile?

• Pas cu pas. Acum fac orice, aproape orice, dar în general titluri mari. Am pus în scenă „Romeo și Julieta”, „Bădăranii”, o să punem „Antigona”. Dar trebuie mai întâi să avem un repertoriu, pentru că în mometul de față Teatrul Alexandru Davila are un repertoriu extrem de nesatisfăcător, de subțire. Întâi trebuie să facem un repertoriu și abia după acea putem avea o gândire sănătoasă, să vedem ce înlocuim, să vedem la ce a reacționat publicul mai mult, ș.a.m.d. 

• În toată această muncă, pentru că din ce îmi spui este foarte mult de muncă, mai ai timp pentru tine ca actor?

• Nu joc deloc. Am vrut acum să vin să regizez, am mai regizat la Târgoviște, dar am nevoie să mă mai leg de scenă, pentru că altfel pierd contactul, dar doar așa, ca regizor. Ca actor nu pot, însă, pentru că nu am liniștea de care am nevoie atunci când creez un personaj. Atunci trebuie să fiu rupt de realitate, cu capul în nori, acolo în poveste și să nu mă intereseze ce e în stânga și în dreapta. 

• Pentru că vorbim acum despre actor, există două mari să zicem metode. Una dintre ele așa zisa metodă stanislavskiană, în care actorul trebuie să fie lipit de personaj până la a se confunda cu el și metoda care, dimpotrivă, îi cere să se distanțeze, Brecht fiind exponentul cel mai potrivit în acest sens: tu nu ești un personaj, tu ești actorul care interpretezi un personaj și spectatorul trebuie să știe în permanență acest lucru. Care dintre cele două zone te face să te simți mai confortabil?

• Mie îmi place să creez personaje, eu sunt actor de compoziție. Eu împrumut corpul personajelor și îl transform atât cât pot să îl transform și să îl adaptez și să îl aduc la cerințele personajului. Sunt actori care aduc personajele la ei cum sunt Victor Rebenciuc, Horațiu Mălăele sau Maia Morgestern, sunt personalități puternice care trag personajele pe structura lor. Nu-i rău nici așa, nici așa. Nu există o rețetă, fiecare actor este unic – spun o banalitate dar important este, în realizarea rolului, să fii din acea distribuție, să fii din acel spectacol, indiferent că te duci tu spre spre personaj sau aduci personajul la tine. 

• Unde este regizorul în toată povestea aceasta ? Are vreun cuvânt de spus în modul de a interacționa al actorului cu personajul ?

• Da, el este organizatorul întregii povești. El organizează munca de la lectura textului până la premieră, după care regizorul se pierde. Emoția pe care o ai ca regizor este total diferită față de cea de actor, și asta v-o spun din experiență, am trăit-o. Ca regizor ai mari emoții până la premieră, după  premieră însă, acel spectacol parcă nu mai este al tău, nu îți mai aparține, cel puțin așa mi s-a întâmplat mie. Dar, ca actor, greu îți este până la premieră, dar, după premieră spectacolul, personajul îți aparțin. 

• Spuneai că pentru regizor lucrurile aproape se termină la premieră. Sunt totuși regizori care își mai văd spectacolele și le mai aduc mici îmbunătățiri, acorduri fine să zicem. După a treia, a patra reprezentație, schimbă câte ceva.

• Cred că schimbă din teamă, din teama de a nu fi arătați cu degetul, de a nu fi judecați. Au această neliniște permanentă, poate și din dorința de a perfecționa lucrul. 

• Deasemenea sunt regizori care refuză să li se înregistreze spectacolele. Preferă să îl lase să se ducă, să se consume, după care rămâne în amintirea spectatorilor. Cum simți lucrul ăsta ? Preferi ca un spectacol pe care tu îl regizezi să fie înregistrat ?

• Da, le înregistrez de fiecare dată. Și îmi asum ceea ce fac. Îmi asum că pot să fac un lucru prost, cum tot așa pot să fac un lucru bun. Acum nu există o rețetă în teatru. Uite fă așa, și o să fie bine. Asta este. Asumă-ți lucrurile bărbătește și dacă ai greșit nu e nici o nenorocire, nu înseamnă că ești un stupid. Iar dacă ai făcut un lucru bun, bucură-te. Trebuie să ai tăria, să treci peste toate și să mergi mai departe. 

• Ca actor ai lucrat cu mari regizori: de la Vlad Mugur, Silviu Purcărete până la Robert Wilson. Te-a influențat vreunul dintre ei ca regizor ?

• Sigur Purcărete. Dar eu nu mă pot numi regizor. Sunt un actor care regizează.

• Numele tău apare pe un afiș ca regizor. Trebuie să îți asumi această postură

• Mi-o asum și îmi place. Îmi face mare plăcere să fiu în postura asta, chiar mare plăcere. Dar de fiecare dată când regizez, încerc să îmi amintesc cel mai mult de la Purcărete și nu numai de la el, de la toți regizorii cu care am lucrat, ce făceau, cum făceau, ce cereau, care le era arta, șamd. De la fiecare iau, dar cel mai mult mă gîndesc la Purcărete pentru că eu ca actor l-am simțit ca un regizor perfect. 

• În ce sens ? Lucra foarte bine cu actorii ?

• Gîndea spectacolul foarte bine, era creativ, nu era stresat, nu era speriat, nu era nici o nenorocire dacă nu ieșea un lucru. Încerca să îl pună la punct. Dacă nu îi ieșea, îl tăia, îl schimba. Creativitatea lui nu se oprea. Nu crea o singură dată. Crea permanent și crează permanent.

• Crezi în critica de teatru ?

• Da, cred în critica de teatru. 

• Există multe voci care spun că de fapt criticul este un actor sau un regizor ratat. Simți de multe ori cronicile, în ce te vizează, ca actor sau regizor, simți observațiile pertinente ?

• Simt nevoia criticii, dar critica aia, reală, adevărată, făcută de specialiști chiar dacă este subiectivă, că simți când e subiectivă și îți asumi subiectivismele alea, fie că sunt de bine, fie că sunt de rău. Dar cronicarul de teatru este teoreticianul care nu trebuie să lipsească din mecanismul acesta numit teatru. Trebuie să existe și din păcate au rămas tot mai puțini criticii valoroși de teatru, oamenii aceia care chiar știau teatru. 

• Au și foarte puține platforme unde să se exprime

• Da, este adevărat. 

• În momentul acesta există o revistă, o instituție sau o platformă electronică care să conteze în lumea teatrală?

• Există ”Teatrul Azi”, ”Metropolis”, ”Yorick”. Dar mai degrabă validează cel care scrie, chiar dacă scrie și pe un colț de ziar. Dacă scrie Mircea Morariu, are valoare, dacă scrie un no name, nu contează.

• Să vorbim puțin despre spectacolul pe care îl pregătești, ”Două loturi”. Cine a ales textul?

• Conducerea teatrului. Alexandru Boureanu a spus că teatrul are nevoie de un text care să facă parte din curicula școlară. După ce s-a consultat și cu Inspectoratul Școlar Județean, mi-a dat o listă și eu am ales ”Două loturi” din lista aceea.

• A fost și o strategie apropo de filmul Două lozuri, filmul lui Paul Negoescu?

• Nici nu am știut de el. M-a interesat acest text, am văzut ce actori sunt liberi, m-am gândit ce pot face, apoi am început munca la text împreună cu Nicolae Coande. La prima repetiție am început cu patru pagini ale textului. Apoi am construit pas cu pas și, într-o săptămână de la începerea repetițiilor, am terminat și noi scenariul. Și eu zic că a ieșit un scenariu bun. Ideea acestui spectacol este de a trezi interesul elevilor pentru literatură, pentru că l-am gândit pentru elevi de clasele 5 și 8, dar poate fi și pentru cine gustă un Caragiale clasic. Figura centrală a acestui spectacol este chiar Caragiale care apare ca personaj, iar decorul l-am gândit ca o carte de literatură, de unde apar personajele. Sper ca prin acest spectacol să îi facem pe copii să redescopere plăcerea de a citi.

scenă din ”Două loturi”

• Dacă ar fi să pui în scenă un spectacol pe un text pe care să îl alegi tu, la care te-ai opri?

• Nu știu textul, dar știu autorii – Caragiale și Alecsandri. Îi simt pe amândoi foarte apropiați.

• Caragiale este foarte jucat. Mai poate fi adus ceva nou?

• Tot timpul. Sunt combinații nesfârșite. Poți să faci din Caragiale oricând un spectacol foarte bun.

• Și ca actor ce rol ți-ai dori?

• Nu știu acum. Un rol care să mă pună la încercare. Un rol bogat, complex. Evident în cheie comică, pentru că acesta este registrul meu. Dar în niciun caz roluri ușurele. Cred că am dovedit pe parcursul a atâtor stagiuni capacitatea de a crea roluri importante.

• Până atunci îți urez succes în rolul de director, care este greu așa cum îți dorești

• (zâmbește) Este greu, dar cred că o s-o scot la capăt.