Shakespeare și jocurile măștilor

O mască dați-mi! Mască peste mască!

De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască

Metehnele și masca va roși

În locul meu

Sunt versurile prin care Mercutio anunță intrarea lui și a lui Romeo incongnito în casa Capuleților. Nu întâmplător, aici tânărul Montague o va întâlni pe Julieta. La un bal mascat, unde participanții își ascund fețele, deși toți se cunosc între ei. Ceea ce Mercutio enunță la nivel declarativ, Romeo va trăi în mod direct. Cu chipul acoperit și fără identitate, el își poate asuma pe de-a-ntregul sentimentele și află dragostea adevărată. La începutul piesei, Romeo intră în scenă suferind după ceea ce el spunea că este marea iubire. Se va dovedi că este doar un foc de paie, și o va uita pe Rosalina în momentul în care o întâlnește pe Julieta. Acestă opoziție între aparență și esență (Rosalina și Julieta) a fost remarcată de mulți exegeți ai operei shakespeareene. Dar, ceea ce nu a fost subliniat este relația dintre modul în care interacționează Romeo cu fiecare dintre cele două fete. În primul caz, asumându-și propria identitate aparentă (și eșuând), în al doilea caz, ascunzându-și numele și chipul, dar dezvăluindu-și adevărata trăire.

De altfel, masca apare ca element și atunci când Romeo își plânge iubirea neîmpărătșită. Benvolio încearcă să îl convingă să o uite pe cea care nu răspunde la sentimentele lui.

BENVOLIO

Ascultă-mi povața: alt leac nu e

Decât să-ncerci s-o uiți dacă se poate…

ROMEO

Învață-mă să uit întâi de toate!

BENVOLIO

Îndrepată-ți ochii spre-alte frumuseți.

ROMEO

Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveți.

 Căci masca ce sărută fruntea unei

Femei frumoase, nu ne face oare

Să bănuim tot farmecul ce-ascunde

Sub negrul ei?

Din nou același motiv al măștii care în loc să ascundă, dezvăluie. Nu este doar un paradox, sau un joc al contrastelor, ci este unul dintre lucrurile pe care Shakespeare le intuiește în mod genial. De cele mai multe ori, identitatea ne este obstrucționată de lucruri exterioare nouă, pe care noi le credem importante. Preocupați de aparență, ignorăm, voit sau nu, lucrurile esențiale. Iar cele două lucruri pe care le credem esențiale în definirea identității sunt chipul și numele.

Douglas Booth (Romeo) și Hailee Steinfeld (Julieta) în filmul lui Carlo Carlei (2013)

Când Romeo se întâlnește cu Julieta, chipul nu apare în dialogul lor

ROMEO (Către Julieta, luându-i mâna)

De pângărește mâna-mi sfânta-ți mână,

Să ierți acestor buze ale mele –

Doi pelerini ce-s rușinați – stăpână,

Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.

JULIETA

Nu, pelerine, mâna-ți vină n-are,

Căci pelerinii mâinile de sfinți

Le-ating, și ei, în loc de sărutare,

Se-nchină și-și strâng mâinile fierbinți.

 Nu știm cum arăta textul orginial al lui Shakespeare, dacă replicile erau însoțite de indicații scenice, sau acestea erau stabilite la repetiții. Prin urmare habar nu avem cum ajung cei doi îndrăgostiți singuri într-o casă în care avea loc o petrecere, și în care Romeo tocmai fusese recunoscut (după voce) ca făcând parte din tabăra dușmanilor. Cert este că Romeo poartă o mască (servitorul care îi introduce la petrecere își amintește cu nostalgie

Hei, dragii mei, și eu doar am avut

O zi ca asta, când purtam o mască,

 Iar gura mea știa să povestească

Frumoaselor dulci șoapte la ureche…), iar Julieta nu.

Cei doi se vor îndrăgosti astfel, fără să își cunoască numele și identitatea, dar (re)cunoscându-și esența aproape instantaneu.

Paul Ricoeur făcea o distincție între două semnificații ale cuvântului identitate – ”același” ca ”samness” sau ”idem” și identitatea ca ”sine” (”selfhood” sau ”ipse”). Primul concept se referă la partea substantială a individualității, cea care rămâne nemodificată, în timp ce ”ipse” este alcătuit din elementele care prezintă o modificare în diacronie.

Revenind la povestea celor doi îndrăgostiți, ei se întâlnesc în zona ”idem” sau ”samness” în care doar elementele esențiale contează. Iar rolul măștii, este acela de a elimina tot ce reprezintă parte componentă a ”selfhood” . Una dintre intuițiile genial ale lui Shakespeare este că marea noastră problemă de identitate este aceea de a face distincția dintre ”idem” și ”ipse”. De altfel și John Locke, unul dintre primii care și-au pus problema asta, spunea în celebrul său Eseu asupra intelectului omenesc ”ideea noastră de identitate nu este așa de stabilă și clară încât să merite s-o credem înnascută în noi. Căci dacă aceste idei înnăscute nu sunt clare și distincte astfel ca să poata fi cunoscute în mod universal și acceptate în chip natural, ele nu pot fi subiecte de adevăruri universale și neîndoioase, ci vor fi prilej de neînlaturat de veșnica nesiguranță.”

Numele pare a fi unul dintre lucrurile esențiale care ne definesc. Și pornind de la modul în care numele definește identitatea unei personae, se construiește drama celor doi îndrăgostiți din Verona. Pentru că ei sunt uniți de ceea ce sunt în identitatea lor profundă și imuabilă, dar separate de elementele exterioare ale acesteia. De aceea, Julieta când află cine este cel de care s-a îndrăgostit spune

Ce este numele? Un brat, un picior..?

Dacă îi spui trandafirului altfel miroase mai puțin frumos?

 Toată sarabanda acțiunilor care vor urma, și care îi va prinde pe cei doi într-un vârtej din care nu au cum să scape, este rezultatul unei astfel de confuzii ale elementelor care alcătuiesc partea profundă a identății unei persoane. Romeo și Julieta nu este o piesă doar despre iubire, ci o piesă despre relația dintre iubire și identitate, și despre cum poate prima fi găsită în absența elementelor aparente ale celei de-a doua.

Cristi Nedelcu