Povestea soldatului spusă pe scena Filarmonicii Oltenia

Se spune că muzica (simfonică în special) este formă pură. În secolul XIX chiar se dezvoltase o întreagă teorie, pornind de la recenzia pe care E. T. A. Hoffman o făcuse în 1810 la Simfonia a V a a lui Beethoven, conform căreia muzica fără cuvinte este mai puternică emoțional.

“Muzica nu are nici un subiect dincolo de combinațiile notelor pe care le auzim, pentru muzică nu este vorba de mijloacelor sunetelor, ci de sunetul în sine.” —

Eduard Hanslick

Poemul Povestea soldatului de Igor Stravinski, prezentată recent pe scena Filarmonicii Oltenia contrazice această teorie și suprapune peste muzică sensul unei povești. Melanjul este, într-adevăr, diferit de ceea ce este obișnuit publicul meloman să întâlnească la Filarmonică și, tocmai de accea, merită apreciat. În definitiv se tot vorbește despre ”ieșirea din zona de confort”. Povestea soldatului a fost o astfel de ieșire.

Subiectul este preluat din folclorul rus și, dacă Iulian Fira găsea asemănări între acesta și Orfeu și Euridice sau Faust, pe mine m-a dus cu gândul întâi de toate la Omul care și-a pierdut umbra al lui Chamisso. Este drept că referințele pot fi multe, pentru că motivul pactului cu diavolul este frecvent întâlnit în literatură. Dacă ne referim doar la momentul în care soldatul joacă cărți cu diavolul, o scenă similară o întâlnim în nuvela ”Toderică” a lui Negruzzi.

Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică, de socoţi că este vrednic cel întăi jucător de pe pământ să joace cu tine cărţi, iată îţi fac o propunere. Să jucăm amândoi, şi pentru toată cartea ce-ţi voi bate, să am voie a-mi alege câte un suflet din împărăţia ta şi a-l lua cu mine. Una macar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul şi să fie al tău în vecii vecilor.

Constantin Negruzzi – ”Toderica”

În cazul poveștii de față, obiectul târgului îl reprezintă o vioară pe care soldatul și diavolul o tot schimbă, după reguli nu întotdeauna clare.

În spectacolul Filarmonicii Oltenia povestea este spusă de trei tineri actori  – Gloria Bucătaru, Mihaela Dobre și Robert Vladu –  care (îmi permit să îl contazic pe Iulian) reușesc să dea coerență unui text care, altmiteri, nu este foarte închegat (libretul aparține poetului elvețian Ramuz). În prima parte a spectacolului, muzica este destul de puțin prezentă, deși o serie întreagă de scene s-ar fi cerut ilustrate mai intens.

Muzica este una aparte și, în lipsa textului, ar fi prea puțin digerabilă. Dar, în contextul poveștii, ea creează cadrul necesar astfel încât spectacolul să ajungă la public. Acesta pare să fi fost pariul lui Stravinski – să gândească un spectacol în care muzica și cuvântul să nu poată fi cântărite decât împreună. Piesele pe care Stravinski le-a adunat împreună sunt dintre cele mai diverse , iar muzicologul Danick Trottier aprecia că acestea sunt efectul Parisului cosmopolit al începutului de secol XX în care Stravinski a creat. Piesa a avut premiera în 1918 când experimentul începuse să își facă simțită prezența și în muzică. Lipsa de coerență a întregii partituri trebuie căutată și aici.

 În varianta orginală existau și câteva scene de balet, prințesa fiind principalul personaj. În spectacolul craiovean s-a renunțat la acestă parte.

Muzicienii craioveni Octavian Gorun (vioară), Ion Birovescu (contrabas), Liviu Chisăr (clarinet), Mihail Tcaci (fagot), Dumitru Stănescu (trompetă), Alexandru Aolăriți (trombon) și Marian Uță (percuție) conduși cu abilitate de tânărul dirijor Eduard Dabrowski au performat în adevăratul sens al cuvântului. De altfel, piesa are reputația uneia extrem de dificile, în special ca urmare a deselor schimbări de ritm și de stil și, de regulă, necesită prezența unui dirijor, chiar dacă este un ansamblu destul de redus numeric.

Spectacolul a fost, fără îndoială, unul inedit, o adevărată pată de culoare în peisajul muzical craiovean.

Cristi Nedelcu