Lumea ca teatru, teatrul ca lume

Teatrul Globe reconstruit de Sam Wanamaker după planurile teatrului original.

Piesele lui Shakespeare sunt pline de auto-referinţe teatrale, semn că, în epoca elisabetană, teatrul devenise unul dintre reperele importante ale întregii societăţi.   Celebrul monolog al lui Jaques din piesa „Cum vă place” a fost considerat definitoriu pentru viziunea pe care teatrul a impus-o asupra epocii elisabetane, astfel încât această replică este poate cea mai cunoscută a lui Shakespeare după hamletiana întrebare „A fi sau a nu fi”. Celebritatea expresiei „Lumea-ntreagă e o scenă” este şi o consecinţă a faptului că Shakespeare a decis ca pe frontispiciul teatrului Globe fondat în 1599 să fie scris „Totus mundus agit historionem”.

Fraza circula în epocă, şi îi era atribuită scriitorului roman Petronius, cel care trăise la curtea lui Nero. În realitate, textul lui Petroniu este următorul: ”Quod fere totus mundus exerceat histrionem” („Într-un fel,  aproape toţi oamenii fac pe actorii”), iar pentru înţelegea lui, în sensul pe care autorul latin a vrut să i-l confere, trebuie ţinut cont de faptul că era epoca în care domnea Nero, care ţinea mai mult la calităţile sale de actor decât la cele de împărat. „Aproape toţi oamenii fac pe actorii” este mai curând descrierea atmosferei de la curtea împăratului roman, decât o profesiune de credinţă.

Formula care a fost preluată de Shakespeare pe frontispiciul Teatrului Globe îi aparţine lui John din Salisbury şi modifică în  mare parte sensul expresiei lui Petroniu, dându-i un caracter de generalitate. „Totus mundus agit historionem” înseamnă deja o viziune asupra lumii o proiecţie a realităţii într-un spaţiu conceptual. George Banu (Shakespeare, lumea-i un teatru) remarca faptul că verbul „agit” evocă o dualitate fundamentală a teatrului pentru că înseamnă în acelaşi timp şi „a acţiona/a face” şi „a reprezenta/a juca”.

Jocul actorului este o activitate reală, dar producătoare de iluzie; simulacrul pe care îl creează nu se reduce la un simplu divertisment, la o „imitaţie de adevăr”, amăgitoare şi, în consecinţă, zadarnică, deoarece între rolul jucat de actor şi destinul individual există o veritabilă analogie: lumea şi teatrul sunt analoge”

Expresia era provenită dintr-una antică, dar viziunea lumii ca teatru aparţinea Renaşterii – era paradigma culturală a acestei epoci. Ceea ce Shakespeare va sintetiza în mod genial în versurile “All the world’s a stage/And all the men and women merely players” mai fusese spus, în diferite forme.

Aproape banalizată replica „lumea-ntreagă e o scenă” nu este citită de noi în sensul în care o înţelegeau contemporanii lui Shakespeare. Noi înţelegem prin actor o persoană care îşi schimbă identitatea pentru a se conforma unei convenţii care ne este livrată apoi sub formă de iluzie. Noţiunea de actor este legată, în accepţiunea actuală a termenului, de fluiditatea identităţii şi de raportul convenţie-iluzie care guvernează atât teatrul cât şi lumea contemporană. În epoca elisabetană lucrurile stăteau în mod diferit. Desigur, exista şi atunci convenţie în teatru (poate chiar mai multă decât în spectacolele contemporane) şi exista şi iluzie. Exista şi atunci fluiditate a identităţii actorului (chiar a identităţii sexuale, din moment ce rolurile feminine erau interpretate de bărbaţi), dar toate acestea se opreau la rampă şi nu îşi transferau potenţialul de incertitudine asupra realităţii.

Monologul lui Jaques continuă astfel

Răsar şi pier, cu rândul, fiecare:

Mai multe roluri joacă omu-n viaţă,

Iar actele sunt cele şapte vârste.

Întâii e prunc: în braţele dădacii

Scânceşte, ţipă şi nu-şi află loc.

Şcolar apoi, cu un ghiozdan în mână

Şi faţa fragedă ca zorii zilei ,

Târându-se spre şcoală-ncet ca melcul.

Şi,-ndrăgostit, oftând ca un cuptor

Şi preaslavind sprâncenele iubitei

Într-o baladă tânguioasă foarte.

Soldat, pe urmă, suduind amarnic,

Bărbos şi mustăcios ca leopardul,

Bănuitor mereu că-i cauţi price,

Şi gata să se-ncaiere oricând,

Dând buzna, până-n gurile de tun,

Să-nhaţe băşicuţa de săpun

A gloriei; judecător apoi

Cu pântec rotofei, mai mare dragul,

Plin de claponi, şi barba rotunjită

Cu îngrijire, vorba înţeleaptă,

Ochii-ncruntaţi, aşa îşi joacă rolul.

Nădragi de lână poartă-n vârsta a şasea,

Papuci şi ochelari pe nas, nădragi

Păstraţi din tinereţea lui cu grijă,

În care descărnatele-i picioare

Plutesc ca-n nouri; bărbătescu-i glas

Piţigăiat e iar ca, de copil,

Parcă-ar sufla în foale şi în fluier.

În scena cea din urmă care-ncheie

Peripeţiile acestui basm,

E prunc din nou, nimic nu ţine minte,

Dinţi n-are, n-are ochi, nici gust – nimic.

(Cum vă place, II, 7)

Cele şapte vârste ale omului în viziunea lui William Cole

Citit întreg acest monolog dezvăluie adevărata concepţie a elisabetanilor despre lumea ca teatru. Întâlnim aici ideea unei stabilităţi identitare sau a unui status care se modifică foarte puţin, ceea ce nu corespunde întocmai ideii de actor aşa cum o înţelegem noi astăzi.

Dacă facem apel la termenul de status, utilizat în sociologie, în sensul de ansamblul comportamentelor pe care un individ le aşteaptă din partea celorlalţi membri ai comunităţii, în virtutea poziţiei pe care ocupă, avem de-a face în monologul respectiv cu o trecere în revistă a diverselor statusuri pe care un om din epoca elisabetană le putea avea în funcţie de vârstă. Dacă ideea lumii ca teatru nu presupune o confuzie identitară (aşa cum percepem noi acum această formulă) care este pilonul central în jurul căruia se construieşte paradigma în cauză? Mai curând este vorba despre ideea predestinării şi a acceptării unor precondiţionări cărora nu li te poţi sustrage, aşa cum actorul nu se poate sustrage textului pe care trebuie să îl joace.Ideea nu este nouă. Epictet scria în Manualul

 Aminteşte-ţi că eşti actor într-o piesă, lungă sau scurtă, în care autorul a vrut să te includă. Dacă el vrea să joci rolul unui cerşetor, trebuie ca tu să-l joci cât poţi mai bine. La fel, dacă vrea să joci rolul unui şchiop, al unui împărat, al unui plebeu. Căci depinde de tine să joci bine personajul care ţi-a fost dat, dar depinde de altul să ţi-l aleagă.

Altfel spus accentul nu cade pe a părea ci pe a fi. Pentru elisabetani lumea ca teatru este definită, în primul rând, prin predestinarea fiecăruia, concepţie care îmbină ideea antică de destin cu cea religioasă medievală. Această predestinare se extinde asupra întregii societăţi care dobândeşte, astfel, o serie de structuri rigide, dar tocmai de aceea stabile. Este una dintre explicaţiile faptului că epoca elisabetană este una dintre cele mai înfloritoare din istoria Angliei şi chiar a lumii. Era societate stabilă care îşi găsise în planul reprezentării culturale un speculum ce replica aceste caracteristici dându-le o formă accesibilă tuturor membrilor ei.

Personaje din piesele lui Shakespeare desene realizate de Sir John Gilbert.

Ideea de ordine a societăţii care îşi găseşte reflectarea în ordinea lumii naturale este una recurentă în opera shakespeariană. În scena care deschide piesa Macbeth cele trei vrăjitoare rostesc în cor formula care indică faptul că urmează o serie de întâmplări în care ordinea firească a lucrurilor a fost răsturnată.

Fair is foul, and foul is fair:

Hover through the fog and filthy air.

Ce-i mândru-i slut, ce-i slut frumos

Zburaţi prin fum şi văzduh ceţos

(Macbeth, I, 1)

Deloc întâmplător, aceeaşi imagine va fi reluată şi de Macbeth atunci când se referă la capriciile vremii So foul and fair a day I have not seen. (Macbeth, IV, 3)

Macbeth, pictură de John Martin (1789-1854)

Se crează astfel o legătură între Macbeth şi vrăjitoare ca un curent subteran care scurtcircuitează ordinea firească a lucrurilor. Evoluţia întâmplărilor din piesă se înscrie în această arie lipsită de stabilitate, în care “Fair is foul, and foul is fair”.

În Hamlet, când nefericitul prinţ al Danemarcei află de la fantomă de crima înfăptuită de unchiul său, şi este pus în faţa deciziei de a se răzbuna, el rosteşte ceea ce Goethe socotea cea mai importantă replică din întreaga piesă.

Vremea

E scoasă din ţâţâni. Ah, ce blestem

Că eu m-am fost născut ca s-o întrem

(Hamlet, I, 5)

Această „ieşire din ţâţâni a vremii” este rezultatul unei acţiuni criminale care a stricat ordinea întregii societăţi şi, prin efectul de domino, se răsfrânge asupra întregii firi. „Ceva e putred în Danemarca” va concluziona Hamlet. Cea de-a doua idee care defineşte imaginea lumii ca teatru în viziunea elisabetanilor este aceea că realitatea este alcătuită dintr-o sumă de întâmplări extraordinare.

De altfel,  replica Ducelui care precede monologul lui Jaques este relevantă pentru această concepţie

Aţi văzut

Nu suntem singurii nefericiţi

Căci în nemărginitul teatru al lumii

Se joacă întâmplări mai dureroase

Decât pe scena noastră

(Cum vă place, II, 7)

Teatrul era, în primul rând, locul unde oamenii veneau pentru a vedea întâmplări extraordinare. Piesele epocii – şi ale lui Shakespeare în mod special – abundă în crime, dueluri, confuzii, răsturnări de situaţii, într-un cuvânt în întâmplări care depăşesc imediatul cotidian. Lumea ca teatru însemna, pentru elisabetani, o lume în care astfel de evenimente extraordinare se întâlnesc la tot pasul.