Ilie Gheorghe sau teatrul ca sacerdoţiu

Actoria este, poate, cea mai ciudată îndeletnicire, iar a fi actor una dintre aventurile misterioase ale firii umane. Să fii un altul, personajul, dar să nu te pierzi pe tine, actorul în acelaşi timp. Să urci pe scenă părând a fi cineva, dar nefiind acela până la capăt, pentru că nu poţi să nu fii şi tu în acelaşi timp. Teatrul este, de altfel, un permanent joc între iluzie şi convenţie. Spectatorul intră în sală, acceptând convenţia pe care spectacolul o propune, de la decor, la acţiune. Dar în ceea ce priveşte jocul actoricesc aici nu mai acceptă convenţie, ci doreşte iluzie. Iluzia că actorul nu mai este actor, ci este personajul pe care îl întruchipează. Sunt puţini creatorii care le refuză spectatorilor această iluzie, iar cel mai strălucit exemplu este Robert Wilson pentru care jocul actoricesc este doar o parte din convenţia generală numită spectacol.

Revenind la actor, paradoxul pe care condiţia lui îl presupune, de a fi altul dar, în acelaşi timp el însuşi, a marcat condiţia lui de la începuturi. Shakespeare îl pune pe Hamlet să se mire de capacitatea de transfigurare a unui actor când recită o tiradă

„Să nu te-nfiori când vezi un comediant

Doar într-un vis de chin, o-nchipuire,

Că-şi poate sufletul supune minţii

Atât de mult, că prin silinţa-i, chipul

De-a binelea-i păleşte, ochii-i plâng

Şi pare rătăcită-nfăţişarea-i,

Şi glasu-i frânt e, şi cu-ntregu-i zbucium

El cugetului potriveşte chipuri,

Şi toate-acestea sunt pentru nimic!”

Tot această condiţie duală a actorului stă la originea principalei dihotomii în ceea ce priveşte tehnica actoricească – Stanislavski vs Brecht. Nu am să reiau întreaga dispută, dar am să punctez că în timp ce primul cerea ca actorul să se piardă în personaj, cel de-al doilea impune o distanţă între actor şi personajul pe care îl interpretează, pentru că realitatea de pe scenă este doar o oglindă a realităţii şi trebuie tratată ca atare.

foto – Florin Chirea

Am făcut tot acest lung preambul, pentru a ajunge la cel despre care vreau să vorbesc astăzi. Ilie Gheorghe, căci despre el este vorba, este unul dintre rarii actori care propune o soluţie originală şi inspirată acestei dileme. Desigur, despre talentul lui Ilie Gheorghe s-a vorbit foarte mult, deşi poate nu atât cât ar fi trebuit. Despre rolurile lui memorabile şi despre zecile de premii, de asemenea s-a amintit, ca şi despre faptul că este unul dintre puţinii actori care au avut şansa unei întâlniri mirabile cu un regizor. Sunt relaţii regizor – actor care marchează definitiv destinul celor doi şi se constituie într-o şansă pentru teatru, spunea George Banu. Este cazul lui Peter Brook şi Paul Scolfield a căror „Furtună” este o piatră de hotar în istoria teatrului. Aşa este şi în teatrul românesc cu tandemul Silviu Purcărete – Ilie Gheorghe, care de la „Ubu Rex”, până la „Faust” a făcut istorie pe scenă.

Dincolo de toate acestea, însă, Ilie Gheorghe are însă un alt har. Acela de a împăca actorul cu propria lui condiţie. Am vorbit la început despre această condiţie, una inconfortabilă, care presupune atât de multe capcane încât nu e de mirare că mulţi se pierd pe drum. Iar Ilie Gheorghe depăşeşte într-un  mod original dihotomia despre care aminteam mai devreme, nu printr-o alegere, ci printr-o sinteză inspirată. Ilie Gheorghe este un actor care se topeşte în personaj, păstrând însă distanţa faţă de el. El reuşeşte să ofere a treia cale, una care nu exclude nici una dintre cele două căi, pentru că arta este, în definitiv, o oglindă a realităţii, dar şi realitatea este o oglindă a artei. Între cele două se stabileşte o relaţie de ambivalenţă,  în care este greu să stabileşti reţete imuabile. Ilie Gheorghe reuşeşte tocmai acest lucru –să evite reţetele şi să trăiască teatrul plenar. Cine l-a văzut pe scenă într-unul dintre rolurile lui memorabile – Ubu sau Prospero – înţelege pe deplin ce înseamnă un actor stanislavskian. Un actor care se pierde total în personajul lui făcându-te să trăieşti pe deplin iluzia întâlnirii cu acesta, în cadrul unei convenţii pe care altfel nu o uiţi nici o clipă. În acelaşi timp, cine a asistat la prodigioasele lui recitaluri fie de poezie, fie din piese de teatru în care trece de la un rol la altul într-o secundă îşi dă seama că un actor brechtian nu înseamnă că nu este în rol, sau că această distanţare transmite mai puţină emoţie. Înseamnă pur şi simplu o capacitate de a gestiona personajul şi de a îl subordona unei idei scenice.

Această capacitate vine de la modul în care Ilie Gheorghe înţelege menirea de artist. De formaţie învăţător, Ilie Gheorghe duce pe scenă mult din gravitatea sensului acestei profesii. Actorul este învăţător, iar spectacolul devine un elev care descoperă semnificaţii tot mai adânci ca şi cum i s-ar releva o lecţie. Şi astfel ajungem la o altă dimensiune a artei lui Ilie Gheorghe – aceea sacerdotală. Pentru Ilie Gheorghe scena este aproape un amvon şi acest lucru ne aduce spre timpurile de început ale teatrului, când acesta se desprindea din ceremoniile sacre. Dimensiune pe care, din păcate, teatrul a început să o piardă şi pe care o mai regăseşte uneori, printr-un regizor sau actor ori printr-un spectacol.

Ilie Gheorghe este mai mult decât un actor talentat. Este întruchiparea ideii de actor ca datorie şi exemplaritate.