Despre răul făcut prin alţii

În conferinţa de presă premergătoare spectacolului, Ostermeier dezvăluia una dintre cheile în care a construit „Richard al III-lea”. „Multă lume îl vede pe Richard ca pe un personaj malefic obsedat de putere. Nu este neapărat aşa. Richard nu face nimic singur, ci îi pune pe alţii să facă. Răul pe care el îl face, îl face prin limbaj. Piesa este despre răul pe care limbajul îl face.” spunea regizorul. Într-adevăr, faţă de Macbeth celălalt personaj care ajunge la tron după un lung şir de crime, Richard nu se mânjeşte la propriu pe mâini. El se serveşte de ambiţia (Buckingam), slăbiciunea (lady Ann) sau de alte metehne ale celor din jur pentru a îşi atinge scopul. Dacă în Macbeth aveam un rău provocat de forţe magice, care trezeau răul din personajele principale, aici răul este cumva peste tot, iar Richard nu face decât să îl exprime în modul cel mai înalt posibil.

Ca şi în Hamlet, şi în acest spectacol, Ostermeier construieşte o lume în care majoritatea elementelor sunt cele din lumea contemporană, dar în care păstrează elemente iconice din trecut – coroana, tronul, etc.

Decorul este construit din fier pe două nivele. Fierul rece din care sunt făcute şi săbiile ce vor însoţi întreaga aventură a lui Richard către tron, chiar dacă el le va folosi (din plin e drept) abia la final.

Ceea ce este remarcabil la Ostermeier, este capacitatea lui de a face spectatorul să treacă de la o stare la opusul ei într-un interval de doar câteva clipe. Scena uciderii lui Clarence este exemplară din acest punct de vedere. În textul shakespearean unul dintre cei doi ucigaşi are un moment de slăbiciune care îl face să ezite. Ostermeier tratează această scenă în mod comic, smulgând hohote de râs spectatorilor. Toate aceste râsete îngheaţă în secunda următoare când Clarence este ucis într-un mod brutal, care seamănă cu înjunghierea unui porc. Un fior rece trece prin sală şi râsul de acum câteva clipe a fost uitat.

Considerat ca autor al unor spectacole remarcabile, Ostermeier se bazează în primul rând pe capacitatea sa de a alege actorii. Lars Eidinger, interpretul rolului principal, duce spectacolul dincolo de ceea ce a gândit regizorul, sau, mai bine spus, Ostermeier doar îi dă direcţia iar restul îi aparţine. În spectacolul de la Craiova, Lars Eidinger a avut trei sau patru ieşiri din personaj pentru a sancţiona derapaje ale spectatorilor (care filmau sau cărora le suna telefonul). A făcut-o cu umor, aproape cu histrionism, după care a intrat imediat în personaj. Era, dacă vreţi, o demonstraţie mai mult decât tomuri întregi de teorie teatrală, în legătură cu faptul că metoda lui Stansilavski nu este 100% funcţională şi o distanţare de personaj este întotdeauna necesară pentru bunul mers al spectacolului (de fapt şi Shakespeare va susţine acelaşi lucru prin personajele care se pregătesc să joace o piesă în Visul unei nopţi de vară)

Camera care urmăreşte personajele este un element recurent în montările lui Ostermaier. Era prezentă în Hamlet, este prezentă şi aici în microfon, urmărind personajele pas cu pas, şi arătându-le adevărata faţă. La Ostermeier camera video are rolul unei camere de developare a caracterului personajului.

Finalul este unul remarcabil atât ca performanţă actoricească (Lars Eidinger face un adevărat tur de forţă fizic, mai ales cum încheie spectacolul atârnat de un picior) cât şi ca emoţie. Cercul puterii şi al crimei s-a închis.