de Henrik Ibsen, Andriy Zholdak

Regie, co-scenografie, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak

Co-regie: Kathya Zholdak

Traducere piesă & asistență de regie: Valeriu Andriuță

Consilier artistic: George Banu

Versiune scenică: Ioana Mălău

Decor & video: Danilo Zholdak

Costume: Yan Zholdak

Muzică: Valentyn Silvestrov

Distribuția: Costinela Ungureanu (Ellida Wangel), Nicolae Vicol B (Doctorul Wangel), Angel Rababoc (Inspectorul Arnholm), Raluca Păun (Servitoarea), Petronela Zurba (Prima soție a doctorului Wangel), Cătălin-Mihai Miculeasa (Lyngstrand), Cătălin Vieru (Ballested), Irina Danciu (Bolette), Roxana Mutu (Hilde)

Unul dintre cei mai titrați regizori din spațiul ex-sovietic, ucraineanul Andriy Zholdak a pus în scenă la Teatrul Național din Craiova un spectacol cu piesa ”Femeia Mării” de Ibsen. Un regizor în vogă, un text esențial al dramaturgiei universale, o trupă foarte bună – se părea că erau întrunite toate elementele pentru un spectacol – eveniment. Și totuși, nu este așa.

Spectacolul este inegal, are lumini și umbre, urcușuri și coborâșuri ca un carusel care nu știe exact unde să își ducă spectatorul. De-a lungul celor trei ore și jumătate cât durează reprezentația, Zholdak face risipă de metafore teatrale, asediind spectatorul cu imagini și semne, care își doresc să construiască un univers coerent, dar sfârșesc prin a fi tautologice și obositoare.

Spectacolul aduce pe scenă o lume izolată, bolnavă, în care personajele sunt prinse ca într-o capcană. De altfel și decorul este construit din spații închise – o piscină, o saună, un acvariu, locuri care strâng personajele în chingi ( textele lui Ibsen sunt despre convențiile sociale) și le limitează alegerile. Personajele sunt captivele propriilor alegeri din trecut, iar umbrele acestor decizii se prelungesc asupra acțiunilor prezente. Peste întrega lume plutește un aer de tragedie antică, în care destinele personajelor sunt deja stabilite și nimic nu le mai poate schimba. Zbuciumul lor este zadarnic.

Piesa de rezistență a întregului spectacol și motivul pentru care merită văzut este perfomanța Costinelei Ungureanu. Timp de  aproape trei ore și jumătate, Costinela Ungureanu realizează un adevărat tur de forță și fizic și emoțional. Aleargă, sare, țipă ca un delfin, imită zborul unui pescăruș sau al unui vultur, cade pradă panicii când se simte închisă în saună ca într-o colivie, râde, plânge, se dezbracă, se roagă, devine cântăreață, ia vocea fostului logodnic a cărui amintire o bântuie, totul într-un iureș de energie rar întânit pe o scenă.

Elida Wangel pe care Costinela Ungureanu o construiește este un personaj pierdut într-o lume pe care nu o poate accepta și în care nu se regăsește.

Costinela Ungureanu este secondată de Nicolae Vicol, în rolul doctorului Wangel care încearcă să țină pasul cu o soție pe care nu a înțeles-o de la început și pe care nu reușește să o descifreze nici acum. Nicolae Vicol construiește convingător personajul unui soț care descoperă pas cu pas că persoana de lângă el este altceva și altcineva decât credea el. Trecând de la sobrietatea de la început, la exasperarea de la final, Nicolae Vicol dovedește că este stăpân pe resursele artistice pe care le folosește.

Zholdak modifică semnificativ textul lui Ibsen și își asumă asta prin faptul că numele lui apare pe afiș alături de cel al dramaturgului norvegian, drept co-autor al textului.

Dar cele mai importante modificări nu sunt cele ale textului. Acestea sunt ușor identificabile, și nu neapărat supărătoare. Schimbările majore sunt cele referitoare la personaje și relațiile dintre ele. Prima soție a doctorului devine un personaj concret, iar fostul logodnic al Elidei, a cărui amintire și revenire declanșează drama, personaj imaginar.

În felul acesta, mare parte din drama pe care Elida o trăiește pare a nu avea niciun suport concret. Totul este în mintea ei, fără să știm dacă are sau nu o reflectare în realitate. De aceea și finalul este incert.

În schimb, personajele secundare sunt reduse destul de mult, până aproape de schematizare. Ca urmare, o parte din acțiune este mai puțin inteligibilă.  Regizorul se concentrază doar pe cele două personaje principale, ca și cum celelalte ar parazita textul. Or, intriga nu poate fi bine asimilată în lipsa acestora.

Cu toate aceste tăieri din text, spectacolul are trei ore și jumătate, pentru că regizorul adaugă la fel de mult pe cât a tăiat. Sunt replici, mișcări și situații care se repetă, de câte trei-patru ori.

Uneori acest lucru este justificat, alteori inutil. Recurgerea la astfel de metode de a sublinia anomia unei lumi are nevoie de un echilibu foarte fin, pentru a evita să devină plictisitoare. Din păcate, echilibrul este greu de găsit la Zholdak care este un regizor al exceselor.

Atunci când Elida repetă gesturi și replici, înțelegem că este acțiunea unei persoane care se simte agresată de lumea înconjurătoare și încearcă să pună ordine în haosul din ea, prin gesturi repetitive. Este un mecanism de apărare întânit frecvent la persoanele nevrotice. Doar că Elida, așa cum o construiește Zholdak, nu este un personaj nevrotic , ci unul psihotic. Ceea ce în piesa originală este chemare a nemărginirii, atracție a necunoscutului, conflict între dorința de evadare și nevoia de stabilitate, aici devine doar manifestare a unei boli psihice. Ea este foarte bine exprimată de Costinela Ungureanu, care își trece personajul prin toate stările unei persoane care vrea să fugă de un trecut care nu îl poate depăși și care o copleștește până la pierderea rațiunii. Dar, punând un astfel de accent, se pierde o dimensiune importantă a Elidei – cea poetică.

Zholdak recurge la multe metafore teatrale. Unele sunt mult prea explicite – bolovanul care este pasat de prea multe ori de la Elida la soțul ei, Wangel, ca spectatorului să îi fie foarte clar că este vorba despre o povară care vine din trecut și de care cei doi nu pot scăpa, altele prea puțin – piscina în care s-a transformat fiordul care are ”apa bolnavă” în antiteză cu marea nesfârșită de dorul căreia Elida suferă.

De altfel, nu este singura dată când regizorul își pierde încrederea în capacitatea spectatorului a de îi descifra intențiile. O face și atunci când apelează la muzică. Aproape toate scenele dintre Elida și Wangel sunt însoțite de o muzică parcă decupată din filmele holywoodiene ale anilor 40. Dincolo de faptul că uneori acoperă replicile actorilor, prezența ei arată că Zholdak simte nevoia să îl ajute pe spectator și să îi atragă atenția printr-o muzică gravă și apăsată: ” Atenție, ceea ce se spune acum este foarte important!”.

În același timp, câteva idei sunt repetate până la pleonasm. Când Elida aleargă cu o cârpă neagră pe post de aripi, pe ecran este proiectată imaginea unui vultur, astfel încât spectatorii să nu cumva să creadă că Elida este altceva decât un vultur. Și asta se repetă de câteva ori.

În plus, există cîteva momente în care este spartă convenția The fourth wall (zidul imaginar care separă spectatorii de actori), fără ca acest lucru să se justifice în estetica ansamblului.

”Femeia mării” este un spectacol care își dorește să aducă unul dintre personajele feminine majore ale dramaturgiei mondiale mai aproape de sensibilitatea spectatorului secolului XXI, dar care reușește doar să îl proiecteze într-o singură dimensiune – cea psihiatrică.

În rest, un amalgam de metafore care mai mult obosesc decât provoacă.

Cristi Nedelcu

text apărut în Mozaicul nr.3/2022