Nu doar eternitatea, ci și comicul de limbaj s-a născut la sat

Publicat de CristiNedelcu pe

 

Moș Nechifor Coțcariul  – o nouă incursiune a lui Dabija și Iureș în universul Creangă la Teatrul Act

 

Alexandru Dabija și Marcel Iureș își contină excursia în lumea lui Ion Creangă, pe care o aduc pe scenă. Un pariu riscant, pentru că textele lui Creangă au fost scrise în cu totul altă epocă, într-o lume care nu doar că s-a dus, dar până și amintirea ei începe să se estompeze. Iar sensibilitatea celor de atunci s-a modificat suficient de mult față de cea a contemporanilor noștri încât să transforme o astfel de acțiune într-o adevărată aventură. Dacă în ”Absolut!” (după ”Ivan Turbincă”) sau în ”N-ai tu treabă” (după ”Dănilă Prepeleac”) există câteva ”cârlige” care trag textele către situații familiare spectatorilor de azi (Ivan Turbincă este un soldat ce pare ieșit din armata anilor 80, iar povestea lui Dănilă Prepeleac este  transpusă într-un mediu corporatist, cu un aer de conferință TED), povestea lui ”Moș Nechifor Coțcariul” este spusă fără astfel de artificii. Alexandru Dabija mizează aici doar pe caracterul subversiv-licențios al textului.

53747563_2100534933349445_229461333618196480_o

Marcel Iureș și Ruxandra Maniu în Moș Nichifor Coțcariul. foto – Albert Dobrin

 

Alegerea acestei povești este în sine un act de curaj. George Călinescu o considera ”întâia nuvelă românească de atmosferă”, un fel de act fondator al nuvelisticii moderne românești, iar capacitatea ei de a subjuga cititorul rezidă în personajul principal, Moș Nechifor Coțcariul, și în dublul limbaj pe care el îl folosește.

Subiectul, în sine, este aproape banal iar tema a fost folosită de mulți scriitori care au abordat tema infidelității – o călătorie prelungită de ”un accident”. (amintesc doar pe Alberto Moravia sau pe Alain Robbe-Grillet). Dar nu aceasta este importantă, când modul cum este ea exploatată, într-un nesfârșit joc de cuvinte, în care tot ce se spune are un dublu înțeles. Tocmai de aceea, nuvela lui Creangă are un potențial dramaturgic, exploatat de Alexandru Dabija, iar decizia de a nu face niciun racursi la contemporaneiate, aici trebuie căutat.

Desigur, spectacolul este axat (la fel ca și în celelalte cazuri amintite) pe evoluția lui Marcel Iureș. Am mai scris despre plăcerea lui de a redescoperi lumea satului, din care provine, dar ceea ce mi-a atras acum atenția este faptul că, venit din lumea Olteniei, el redescoperă satul lui Creangă. Ceea ce ne arată că, da, Blaga a avut dreptate, și dincolo de orice diferențe de termeni (care pot fi savuroase) sau de mentalități, există o fărâmă de eternitate care se regăsește în orice sat românesc.

Jocul lui Marcel Iureș este savuros, și modul în care exploatează valențele aluzive ale textului, folosind mijloace artistice minime, dar de efect, face deliciul sălii.

53674856_2099358766800395_3001187610161840128_n

Marcel Iureș în Moș Nichifor Coțcariul. foto – Albert Dobrin

Replica îi este dată excelent de Ruxandra Maniu, a cărei partitură nu este atât de ofertantă, dar care pune în valoarea nu doar situația, ci și comicul de limbaj.

De altfel, și scenografia minimală are același rol – de a concentra atenția spectatorului asupra relației dintre cele două personaje, reliefată în special prin limbajul aluziv.

Un spectacol care aduce în atenție comicul ca element al fondului nostru profund ce poate fi recunoscut indiferent cât s-a schimbat societatea.

 

Cristi Nedelcu


0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *