Mi-am propus să deschid instituția către publicul larg”

Interviu cu Alexandru Boureanu – managerul Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova

Alexandru, ești director al Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova de la începutul lui 2016, din ianuarie. În toată această perioadă ți s-au confirmat așteptările vizavi de posibilitatea a-ți pune în practică ideile pe care le aveai când ai venit în fruntea instituției?

În cea mai mare parte, da, pentru că am avut așteptări realiste. Știam instituția, îi știam punctele puternice, punctele sabe, oportunitățile și riscurile. Ca urmare, nu am făcut un proiect prin care să răstorn teatrul cu fundul în jos, pentru că nu se putea. Știam de la început, și asta am și scris în proiectul managerial,  că teatrul se află plasat în Oltenia, că el trebuie să aibă în primul rând o misiune regională, trebuie să se preocupe de această zonă, care, oricât de mândri am fi, este o regiune săracă. Numai în Dolj, șomajul se apropie de 10% din populație. Prin urmare, așteptările mele nu erau mari. Mi-am dorit doar să corectez anumite dezechilibre. De exemplu, mi-am dorit să avem o stagiune complet programată, astfel încât spectatorul să știe la ce să se aștepte, iar noi să ne putem baza pe abonamente. Acest lucru a fost foarte greu de realizat, deoarece el nu ține de teatru, ci și de colaboratori. Mi-am propus să deschis instituția către publicul larg, pentru că ideea de teatru de artă, pentru elite, s-a disipat în societatea contemporană. Dacă rezolvăm teatrul numai cu proiecte foarte pretețioase artistic la care publicul nu are acces, atunci misiunea teatrului ar fi diminuată.

Asta nu înseamnă să faci un rabat de la standardul pe care teatrul craiovean l-a impus?

Ba da, bineînțeles că da. Dar să știți că am pus și spectacole de festival. Mă gândesc la ”Dacă am gândi cu voce tare” al lui Afrim, care are o anumită cotă festivalieră, să spun. Am avut și reacții mai dure ale spectatorilor, cu privire la limbajul mai vulgar folosit pe scenă.

Nu ar fi pentru prima dată când e scenă se folosește un limbaj vulgar. Nu cred că neapărat acesta a fost motivul care a deranjat spectatorii.

Ba da. Chiar acesta a fost motivul care a deranjat. Am primit chiar o intervenție scrisă din partea unui spectator. (se ridică și îmi arată o foaie) După nume îți dai seama că este o persoană publică (într-adevăr ”spectatorul” în cauză este o persoană publică, iar limbajul folosit în text este ireproductibil. Doar cuvântul ”huo” poate fi citat). L-am chemat aici, am discutat cu el și sper că a înțeles că greșeala a fost a lui. A venit cu copilul la spectacol, deși spectacolul nu este recomandat minorilor.

Acest lucru era marcat la loc vizibil pe afișul spectacolului?

Acum este. Când el a cumpărat două bilete nu a precizat că unul este pentru copil. La intrarea în sală a fost avertizat că spectacolul nu este recomandat minorilor, dar el a insitat. Oricum, în urma acestui incident, gândim o procedură, cu un formular pe proprie răspundere pe care spectatorul să îl completeze la intrare în sală, dacă el insistă să intre cu un copil la un spectacol nerecomandat minorilor.

Spuneai mai devreme de statutul regiunii Oltenia și de condiționarea socialului și economicului. Dar Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a avut mereu ambiția de a ieși din condiția de teatru regional și de a rivaliza sau chiar de a depăși teatrele din restul țării, cum ar fi Clujul, o zonă incomparabil mai bogată ca a noastră.

Teatrul din Cluj și cel din Craiova au totuși același finanțator, Ministerul Culturii.

Da, dar oamenii care plătesc bilete au alte venituri în Cluj, față de Craiova.

Este adevărat. Iar biletul la teatru costă la fel și în Cluj și în Craiova. În schimb, ei au dezavantajul de a nu avea propria casă, deoarece împart scena cu Opera, iar acest lucru contează. Apoi, există acest echilibru, deoarece odată la doi ani avem Festivalul Shakespeare, unde craiovenii pot vedea cele mai bune spectacole din toată lumea. Și pentru ținuta acestui festival noi avem mereu o producție care să se încadreze la acest nivel. Anul viitor va veni Charles Chemain, asistentul lui Robert Wilon, care va face un spectacol în două părți ce va cuprinde fragmente din ”Timon din Atena” și ”Visul unui nopți de vară”. ”Nopțile ateniene” se va numi spectacolul.

Revenind la modul tău de lucru. Din câte te cunosc eu, tu ești, structural, un om care lucrează pe proiecte. Cum se împacă acest mod de a gândi cu exigențele unui teatru de repertoriu?

Specializarea mea vine din doctoratul în științe economice pe care îl am. A lucra pe proiecte înseamnă de fapt a aplica exigențele managementului. Programul general al teatrului este structurat pe 7 proiecte. A fost o aplicare din partea teoretică în cea practică: mi-am făcut o echipă, am delegat enorm de multe responsabilități, iar eu mă ocup strict de management. În rest, am director care se ocupă de partea artistică, director de producție, director economic-marketing, un director administrativ și tehnic, deci am o echipă destul de echilibrată, care a preluat mare parte din atribuții. Vreau să-ți spun că se întâmplă lucruri în teatru pe care eu nu le știu. Și este foarte bine că nu le știu, pentru că ele nu țin de managementul teatrului ci de alte compartimente, unde am oameni specializați.

Ceea ce spui tu contrazice viziunea directorului cu care ne-am obișnuit noi de două mandate încoace , dl Boroghină și dl Cornișteanu  ,un director care dirija totul.

Dl Boroghină a făcut un management din instinct, iar dl Cornișteanau a făcut un management axat pe personalitatea domniei sale. Mie nu mi-a plăcut niciodată să ies în față, pentru că mie îmi place foarte mult teatrul din sală. Încă mă duc la spectacole peste tot în lume. După cum ai văzut, nici la conferințe de presă nu vin să vorbesc, pentru că nu era treaba mea, nu ține de partea managerială, ci de alt compartiment.

Teatrul Național din Craiova se numește ”Marin Sorescu”. Măcar în teorie ar trebui să aibă în permanență în repertoriu o piesă de Marin Sorescu.

Eu, în momentul în care am venit, am reluat spectacolul ”Iona” cu Ilie Gheorghe în rol principal. Se împlineau 20 de ani de când Ilie Gheorghe făcuse ”Iona” și l-am reluat exact la vârsta personajului. Din păcate, dânsul este acum într-o situație care nu îi permite să mai joace o perioadă. Am păstrat în repertoriu acel spectacol după ”La Lilieci” – ”Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu”. Dar, avem o problemă cu textele lui Marin Sorescu, din punct de vedere al drepturilor de autor. Este foarte complicat, după dispariția Sorinei, cine administrează aceste drepturi, pentru că moștenitorii trec printr-o degringoladă. După cum știi, și Primăria a renunțat la organizarea Zilelor Marin Sorescu pentru că unii dintre moștenitori au cerut niște sume neacoperitoare.

În ceea ce privește dramaturgia, care este direcția pe care o promovați?

În programul meu de management este un proiect care se numește „rodramaturg”, care este destinat promovării dramaturgiei românești. În acest an am făcut Autorii sunt în sală, adică spectacole lectură care sunt mai ușor de realizat, pentru că nu implică deloc costuri deproducție și ”Gaițele” de Al. Kirițescu. Este un spectacol cerut la casă, pentru că veneau oamenii și ne întrebau când se mai joacă ”Gaițele”, crezând că pot să mai vadă spectacolul de acum 20 de ani. Alegerea pieselor este făcută de consiliul artistic. Membrii consiliului decid ce piesă din dramaturgia românească trebuie montată. Nu ai cum să faci la un teatru ca al nostru mai mult de șapte producții. Avem acum un parteneriat cu un teatru din Germania unde ei spuneau că au 500 de angajați, pe când noi nu avem decât 130. În plus noi avem o singură sală, Sala Mare, deoarcere Sala Studio este în refacere pentru a fi așa cum trebuie. În general, nu poți să faci mai mult de trei producții la sala mare și patru la sala mică. Aceasta este capacitatea de lucru, pentru că și timpul delucru al oamenilor de la tehnic este tot de 40 de ore pe săptămână. Alt program se numește ”Prospero”, care cuprinde ”Magcienii Teatrului”, unde l-am adus pe Radu Afrim și ”O vedetă la teatru”, unde aducem un actor în fața pubicului. Aici a fost piesa ”Elefantul din cameră”, unde l-am văzut pe Claudiu Bleonț. Mai există un program intitulat ”Thalia și Melpomene” în care am făcut o tragedie ”Nuntă însângerată” a lui Federico Garcia Lorca. Atât am putut. Ar fi trebuit să se facă două, dar atât s-a putut face în acest an. După acea am făcut acel concurs TNT – Tineri Regizori care va avea premiera săptămna viitoare. Mai sunt acțiunile secretariatului literar și proiectele pentru teatrele de amatori. Cam atât se poate face, pentru că nici nu avem bani. Bugetul pentru programul minimal este un milion de lei, adică vreo 220.000 de euro. Este un buget mic spre nesemnificativ, de fapt.

În aceste condiții este puțin probabil să puteți vorbi despre renovarea clădirii teatrului, îm condițiile în care nu s-au mai făcut investiții aici de foarte mult timp.

Clădirea este din 1973, și cele mai mari probleme pe care le știu sunt legate de confortul spectatorilor. Este vorba despre acele scaune care nu mai respectă normativele europene. Acestea spun că trebuie să existe o distanță de 75-90 de cm între spectatori, iar scaunul din față trebuie astfel așezat, încât spectatorul să fie la nivelul umerilor celui din spate. Ministerul Dezvoltării a tot anunțat că lansează un program de reabilitare termică a clădirilor care nu fac parte din patrimoniul cultural (cum este cazul clădirii noastre). Există o astfel de linie de finanțare care trebuia să se deschidă din august 2017 și au tot amânat-o. Acum am înțeles că depunerea va fi undeva în februarie. Noi suntem pregătiți,  colegul meu Gabi Marciu se ocupă de acest proiect de reabilitare termică, fiind unul extrem de mare. De exemplu, geamurile care nu sunt termopane ne fac să cheltuim un buget de 20.000 de euro pe iarnă numai pe gaze. De asemenea, ne dorim schimbarea actualelor proiectoare învechite, cu unele pe leduri. Sunt lucruri care se pot rezolva prin acel proiect. Așteptăm ca Ministerul să dea drumul la concursul de proiecte. Noi am rezolvat ce ține de noi, inclusiv am obținut aviz de la primărie pentru terenul din jurul teatrului necesar pentru șantier.

Scenotehnica în ce stare este?

Există niște ștăngi de pe vremea construirii acestui teatru. În mod normal, pentru schimbarea lor ar fi nevoie de un buget imens. În teatrele moderne ele sunt acționate electronic, și nu manual ca la noi. Dar este vorba despre o sumă foarte mare pe care nu o putem obține de la Minister, care are un buget de investiții limitat. Acesta se alocă, de regulă, pentru clădiri de patrimoniu care cad. Iar pe noi nu ne poate finanța nimeni – nici autoritățile locale, nici fondurile europene. Așa că rămâne să fim pe o listă de așteptare foarte lungă. Pe de altă parte, nu putem spune că nu putem face spectacole pentru că avem ștăngi manuale. În schimb, ce mi-aș dori, ar fi să avem o scenă rotativă, modulară. Singurii care fac așa ceva sunt cei de la Bosch, dar costă imens să faci așa ceva – lifturi, trape hidraulice  etc. De asemenea, ce lipsește scenei, și asta i-ar ajuta și pe colegii noștri de la Operă, ar fi o fosă mai largă.

Să vorbim acum despre festivalul Shakespeare, dsspre care spuneai că reprezintă partea high a activității tetarului. Marile Festivaluri din Europa, și aici mă refer de exemplu la cel de la Avignon,  sunt structurate pe două părți – on  (unde participă marile spectacole ale Europei) și off – partea de teatru popular, de stradă. Festivalul de la Craiova a fost mereu centrat pe valoarea artistică. Păstrați aceeași structură ?

Eu am avut discuții cu dl Boroghină care a rămas selecționerul unic al festivalului și cu cei doi codirectori – Ilarian Ștefănescu și Vlad Drăgulescu de a aduce spectacolele și de a le programa măcar de două ori. Cea mai mare problemă a acestui festival este că spectatorii craioveni nu ajungeau să vadă aceste spectacole. Erau oameni care doreau să vadă aceste spectacole și nu puteau să cumpere bilete din cauza invitaților din afară. În acest an vom aveam măcar două reprezentații ale spectacolelor care vin. Și ce s-a mai făcut în acest an  – o deschidere către școlile de teatru. La actuala ediție vor fi câteva spectacole ale unor școli de teatru. Vlad a făcut proiectul legat de orașele care au legătură directă cu Craiova. Li s-a propus să joace în aer liber, în teatrul de vară, în spații de genul acesta. Să nu uităm că infrastructura culturală a Craiovei e slabă. În afară de teatrul Colibri, altă scenă nu mai avem. La Casa  Studenților este o scenă total improprie, pe scena noastră, la actualele condiții, uneori durează și o săptămână montarea decorurilor unui spectacol venit din afară. În rest, nu avem unde să urcăm. Această deschidere de off pe care o are Avignonul există pentru că au și infrastructura pe care o au pe lângă. Eu vreau să spun că, în momentul în care facem festivalul, în Craiova nu mai sunt locuri de cazare. Noi ocupăm 80-90% din capacitatea de cazare a Craiovei. Sunt multe trupe care ar dori să vină pe cheltuiala lor să joace în festival. Dar unde le cazezi? Nu pot să vină, să joace și să plece. La Avigon nu se întâmplă așa. Recent m-am întâlnit cu directorul festivalului de acolo și am discutat despre multe proiecte de colaborare. Lucrurile nu pot fi copiate, trebuie să ne bazăm pe ce putem noi oferi ca oraș.

Cum vezi teatrul craiovean peste un an?

Aș putea răspunde la întrebarea asta, dacă aș ști ce buget vom avea peste un an. Dacă mă uit la ce s-a întâmplat anul acesta,unde am avut buget pentru salarii și doar 200.000 de euro pentru proiecte… Chiar nu aș ști ce să răspund. În cadrul festivalului național de teatru a avut loc conferința națională a managerilor culturali unde a fost și ministrul culturii. Acolo, eu am spus că, dacă ar fi după mine, aș desființa aceste instituții de spectacole. I-aș scoate pe actori din grilele de salarizare. Artiștii nu sunt funcționari.

Vezi? Te întorci la sistemul de proiecte despre care vorbeam.

Eu asta mi-aș dori, pentru că am făcut un calcul: în momentul în care am un buget de 11 milioane de lei, dintre care 1 milion trebuie să îl fac eu, și 85% sunt salarii, de ce am nevoie de 130 de angajați? Lasă-mă să îmi fac eu o structură singur! Să existe un manager de patrimoniu angajat al ministerului și, în rest, să pun teatrul la dispozția unor companii. O astfel de companie poate avea un contract pe 5 ani, timp în care își arată performanțele. Și atunci poți stabili salariul unui actor – 1.000 de lei sau 10.000 de lei, în funcție de cât joacă.

Dar statutul actorilor ar fi mai precar și mai nesigur atunci!

Da, dar există riscul plafonării actorilor. Iar acest sistem ar capacita foarte mult competiția între ei și ar rămâne la un nivel de performanță artistică foarte mare.  Sunt și situații dificile ale unor actori, dar nu putem să gândim doar social, trebuie să vrem și performanță. Eu gândesc un sistem în care joci 5 ani aici, apoi compania pleacă la Timișoara sau București, sau în altă parte… Ar fi mult mai interesant și mai profitabil pentru toți.