Shakespeare și Orientul, sau despre cum poți recepta pe cineva mai bine depărtându-te de el.

George Banu în dialog cu Guy Freixas

Este greu să scrii despre o întâlnire cum a fost cea cu George Banu și Guy Freixas în care cei doi au vorbit despre una dinre regizoarele care l-au redefinit pe Shakespeare – Ariane Mnouchkine. Una dintre soluții, desigur, ar fi transcrierea discursurilor celor doi, dar s-ar pierde mare parte din farmec, pentru că a fost nu doar o conferință, ci un adevărat spectacol de idei (pentru că tot suntem în cadrul unui festival de teatru). Guy Freixas a vorbit în franceză, iar George Banu a tradus în română. Dar traducerea era completată cu propriile comentarii și intrepretări, încât totul se transforma într-un dialog sui-generis între cei doi. ”Ariane Mnouchkine spune că facem Shakespeare pentru a ne pregăti pentru texte contemporane” povestește Freixas, iar Banu după ce traduce, adaugă ”Nu avea nicio legătură, era o prostie, cum să faci Shakespeare pentru a te pregăti pentru texte contemporane, dar așa era spiritul timpului în Franța”. Și este doar un exemplu. Altă dată, când cei doi vorbesc despre muzica ce însoțește spectacolele lui Mnouchkine, un ritm sacadat care transmite spectatorului o anume tensiune, George Banu își amintește de un moment când, aflat la Avignon împreună cu Andrei Șerban, asistă la un ”trailer” al unui spectacol Mnouchkine, Andrei Șerban spune ”Ah, iar Mnouchkine cu tobele ei”. Și tot așa.

Întâlnirea cu cei doi a fost unul dintre momentele de grație la care poate asista un iubitor de teatru, pentru că, în felul acesta, am putut fi mai aproape de unul dintre fenomenele care au marcat teatrul european postbelic – Théâtre du Soleil. Fondat în anii 60 într-o veche cartușerie, teatrul își dorea să impună cu adevărat spiritul unui teatru comunitar, mergând în direcția lui Brecht sau Jean Vilar. În cadrul teatrului domnea un adevărat spirit egalitar – toți actorii aveau același salariu, Mnouchkine stătea la intrare și tăia bilete, etc. Chiar din punct de vedere al creației, spiritul era unul democratic (cât putem vorbi despre democrație într-un domeniu cum este arta). Mnouchkine nu distribuia rolurile către actori, nu impunea anumite personaje, totul era rezultatul unei munci de echipă, în care actorii se aplecau asupra textului și încercau să stabilească situații, stări, emoții. ” Timp de zece luni am lucrat în paralel pe 10 piese, apoi am rămas la 6  tragedii și comedii.” a povestit Guy Freixas. Ariane Mnouchkine îi îndemna să nu se lase intimidați de Shakespeare, și să se apropie de el ca niște copii de un teren de joacă. La început era plăcerea deghizării, a jocului pentru joc, iar asta îi va duce la plăcerea costumelor. Așa au apărut referințe orientale. Aici este rândul lui Banu să intervină pentru a încerca definirea modului în care Mnouchkine îl vede pe Shakespeare și cum se face această descoperire despre care vobea Guy Freixas. ”Ariane Mnouchkine spune că textele lui Shakespeare nu  sunt interesante dacă sunt văzute ca unele contemporane. Ele trebuie prezentate ca ceva creat în altă lume, dar asta nu înseamnă că face elogiul unei citiri istorice a lui Shakespeare. Shakespeare este intersant în măsura în care îl eliberăm de o interpretare folclorică și îi regăsim altă dimensiune. S-a vorbit despre orientalizarea lui Shakespeare de către Mnouchkine, dar jumătate dintre costume sunt elisabetane.” Prin urmare, putem spune că Mnouchkine era undeva la întretăierea concepției lui Jan Kott privind contemporaneitatea lui Shakespeare cu cea istoricistă. De fapt, așa cum spune Banu ”Mnouchkine are brevetul de a îl regăsi pe Shakespeare nu prin apropiere ci prin depărtare. ”  De altfel în tinerețe Ariane Mnouchkine fusese impresionată de spectacole orientale după care urmase o excursie personală în Orient, unde descoperise alte forme teatrale care i se vor părea mai aproape de spiritul teatrului decât ce se făcea la ora aceea în Occident.  Ariane Mnouchkine nu a imitat o anume formă orientală ( Kabuki, etc) ci s-a hrănit din spiritul oriental, făcând o sinteză între acesta și spiritul elisabetan al operelor shakespeareene.

Guy Freixas a vorbit despre un  alt element care a definit Théâtre du Soleil ”La actori totul începe cu machiajul.  Ariane Mnouchkine a transformat machiajul într-un preambul al spectacolului, pentru că îi invită pe spectatori să vadă acest proces de transformare a actorilor în personaj.” Practic, după ce intrau în sală, spectatorii asistau la momentul în care actorii deveneau personaje. În acest mod, convenția este încă odată subliniată, iar spiritul brechtian de distanțare al actorului de personaj este prezent și aici.

Revenind la textele shakespeareene, Ariane Mnouchkine va traduce chiar ea atunci când nu va fi mulțumită de soluțiile pe care trauducătorii le dăduseră. Unul dintre cele mai importante spectacole născute în laboratul de la Cartușerie este Richard al II –lea. Decorul, își amintesc Banu și  Freixas (care de altfel prezintă și câteva înregistrări și fotografii), este construit din draperii pictate care îi permiteau lui Ariane Mnouchkine să realizeze o fluiditate a scenelor caracteristică, de altfel, și lui Shakespeare. Draperiile, pentru realizarea cărora  au fost folosiți 3 km de mătase, cădeau și se schinbau cu rapiditate, contribuind la dinamismul spectacolului pe care îl impunea și muzica. ”Richard al II lea era  un spectacol de sinteză al lui Ariane Mnouchkine, deci rolul muzicii era foarte important.” susține George Banu.

Ca un exemplu al numeroaselor influențe pe care Ariane Mnouchkine le sintetizează în spectacolele ei, Banu citează scena morții lui Richard al II-lea, în care este recreată, vizual, Pieta lui Michelangelo. Dar, evident definitoriu pentru Ariane Mnouchkine rămâne Orientul. Un orient imaginar dar și un orient concret, grație măștilorcare însoțesc în permanență spectacolul. Richard al II lea a fost un fel de teatru cu măști, chiar pentru actorii nu erau mascați. Asta îi obliga să lucreze cu mare precizie a grsturilor, povestește Banu, în timp ce Guy Freixas își amintește ”Masca ne ducea către inspirație – trebuia să jucăm ca și cum în spatele măștii ar fi cineva.”

costume și măști din Richard al II lea – sursa foto

Un alt filon pe care Ariane Mnouchkine l-a explorat a fost cel indian. În Noaptea regilor, actorii au lucrat cu un maestru venit din India pentru a descoperi alte resorturi interioare care pot potența teatrul. În fine, spectacolul care a încheiat trilogia shakespeareeană a fost Henric IV care era o tragi comedie – dimensiunii riguroase din Richard al II lea i se alătura comicul din Falstaff. A fost ultimul spectacol din ciclul de 4 ani petrecut în lumea lui Shakespeare își amintește Freixas și pentru actori a fost important să se confrunte cu versalitatea lui Shakespeare care te face să treci prin toate stările.

Discuția dintre cei doi s-a oprit aici, dar George Banu a continuat cu o conferință despre Giorgio Strehler și două dintre ultimele lui spectacole – Furtuna și Regele Lear. Dar despre asta voi scrie altă dată, pentru că simt că subiectul merită tratat separat.

Oricum, prin intermediul lui George Banu și Guy Freixas am fost părtași la una dintre experiențele istorice ale teatrului european și care ne face să vedem cu alți ochi spectacolele care vin pe scena Festivalului Shakespeare de la Craiova.

Cristi Nedelcu