În 1994 la Craiova începea ceea ce s-a dovedit a fi cel mai bun produs cultural pe care orașul nostru l-a impus – Festivalul Shakespeare. Inițiativa lui Emil Boroghină pornea de la spectacolele Teatrului Național din Craiova, care rezonau cu ceea ce se întâmpla, în acel moment, pe plan mondial. Dacă acum pare ceva firesc, atunci era, încă, un lucru extraordinar, având în vedere că trecuseră doar 4 ani de la Revoluție, iar teatrul românesc își căuta încă drumul într-o realitate tot mai haotică. Festivalul s-a dezvoltat ediție cu ediție, a crescut atât valoric cât și ca dimensiune. Dacă la început festivalul a fost axat în mod exclusiv pe valoarea spectacolelor prezentate, din 2006 s-a trecut la un alt nivel, fiecare ediție fiind subsumate unei anumite teme. Punctul culminant din acest punct de vedere a fost atins în anul 2010 când tema a fost ”Constelația Hamlet”. Ce-a de-a 11-a ediție, care a debutat pe 23 aprilie, stă sub genericul ”Planeta Shakespeare”. În zilele care urmează, vă propun un jurnal de festival, o călătorie printre spectacole, evenimente, trăiri și emoții.

Povești de scos spectatorii din zona de confort

Ediția de anul acesta a Festivalului Shakespeare s-a deschis cu unul dintre cele mai provocatoare spectacole pe care le-am văzut până acum: ”Poveştile africane ale lui Shakespeare”, regizat de Krzysztof Warlikowski, Un spectacol dur, greu de asimilat și care provoacă spectatorul. Pentru că a fost un spectacol caleidoscopic, care nu este gândit neapărat ca unul coerent, am ales să scriu la fel despre el. Prin urmare, puneți cap la cap toate acestea pentru a vă face o imagine a unui spectacol care nu se lasă cuprins în categorii, limite, sau definiții.

• Spectacolul este unul maraton – aproximativ cinci ore și scoate spectatorul din zona de confort nu doar prin durată ci și prin ritm – unul lent adaptat angoaselor pe care dorește să le transmită. Căci, exceptând finalul, spectacolul este unul al angoaselor și al pulsiunilor ce vin din inconștient. Din inconștientul personal, descris de Freud, dar și din cel colectiv, despre care vorbea Jung.

scenă din spectacol – sursă foto

• Warlikowski nu pune în scenă un spectacol de Shakespeare, fie el și unul coupe. El își construiește propriul text, pornind de la trei piese shakespeareene – ”Regele Lear”, ”Neguțătorul din Veneția” și ”Othelo”, la care adaugă un fragmente din cei ai diverși autori – Dante, Coetzee, Hanna Krall sau texte scrise special de poetul libanez Wajdi Mouawad. În plus, primele două părți debutează cu o secvență de animație care anunță câte o temă (relația dintre un matur aflat în pragul morții și o tânără, sau discriminarea rasială) ce se va regăsi apoi în mod recurent în spectacol.
• Scenografia seamănă cu cea din ”Nopți ateniene”. Elementul central este un panou transparent ce culisează mereu și trimite personajele în fața sau în spatele lui, iar astfel, pune o distanță între ele și spectatori, la fel cum se întâmplă în cazul unui ecran. Convenția scenei este, în acest fel, dublată de cea a unui ecran, care se înscrie în logica proiecțiilor video din începutul primele două părți.
• Principala categorie estetică sub care este construit spectacolul lui Warlikowski este grotescul. Personajele, situațiile, relațiile dintre ele, totul stă sub semnul grotescului și construiesc o lume în care orice urmă de bunătate este pervertită, iar răul stăpânește liniștit. Personajele lui sunt la limita umanității, iar de cele mai multe ori, sub ea. Desele referiri la lumea animală – oameni-porci, oameni-șobolani, câini, etc arată că lumea pe care Warlikowski o descrie este una care și-a pierdut reperele.

Fragment sin spectacol – sursa foto

• Spectacolul este unul puternic vizual, cu imagini care lovesc retina și se fixează în subconștient, fiind, din acest punct de vedere apropiat de estetica suprarealismului.
• Pe scenă abundă nuditatea, încă un element prin care spectatorul este agresat și făcut să își părăsească așteptările. Referirile la relațiile homosexuale frecvente, iar cazul cel mai explicit este cel dintre Bassiano și Antonio, unde printr-o astfel de relație se explică împrumutul pe care Antonio îl face pentru mai tânărul său prieten.
• Un alt subiect incomod pe care Warlikowski îl aduce în discuție se referă la stereotipurile rasiale, și o face într-un mod extrem de provocator. Fragmentele din ”Neguțătorul din Veneția”, una dintre piesele cele mai sensibile ale lui Shakespeare (alături de ”Îmblânzirea scorpiei”) sunt ”condimentate” cu bancuri antisemite dintre cele mai dure, care obțin tocmai efectul contrar – îl transformă pe Shyrlok într-o victimă, și pun sub semnul întrebării întreaga poveste ce făcea din evreu personajul negativ. Secvențele din ”Othelo” sunt combinate cu refereri sexuale explicite care exploatează relația erotică dintre un bărbat de culoare (maurul) și o femeie albă (Desdemona). Și aici limitele sunt transgresate tocmai pentru a sublinia grotescul stereotipurilor care sunt vehiculate.
• Actorii sunt nevoiți să facă un adevărat tur de forță trecând prind texte care nu sunt neapărat legate între ele. De remarcat prestația lui Adam Ferency care este, pe rând, Regele Lear, Shyrlok sau Othelo și reușește, de fiecare dată să își păstreze energia.

Adam Ferency, alături de  Stanisława Celińska și Ewa Dałkowska – sursa foto

• Dacă spectacolul pare dur și peste limitele suportabile, să ne gândim că el vine dintr-o Polonie tot mai conservatoare în care antisemitismul și tradiționalismul misogin sunt subiecte extrem de delicate.
• Relațiile dintre copii și tată, mai ales fiică – tată sunt prezente pe parcursul întregului spectacol și fac din psihanaliză una dintre cheile de lectură ale montării.
• Ultima parte este total ruptă de restul spectacolului. Având doar vagi trimiteri la tema shakespeareană, în special cele legate de relația fiică-tată (cumva se încheie povestea Regelui Lear, cu care spectacolul începe), acest fragment duce mai curând la spectacolele lui Radu Afrim (”Dacă am gândi cu voce tare” sau ”Afaceri de familie”) – scene aparent fără legătură între ele, în care personajele își strigă furiile, neputințele, dar cu toate astea, sau tocmai de aceea, nu reușesc să comunice între ele.
• Finalul este aproape fără sens, o lecție de salsa, destul de lungă și al cărei singur merit este că risipește atmosfera apăsătoare care bântuie întregul spectacol.

Cristi Nedelcu