Captiv în lumea Autorului

Publicat de CristiNedelcu pe

Spectacolul Autorul care se joacă la Teatrul Național din Craiova, este, probabil, cel mai provocator din ultimele stagiuni. Pentru că așa își propune să fie.

Regizorul Bobi Pricop renunță la orice formă de mișcare scenică și tratează textul lui Tim Crouch cu minimul de mijloace teatrale. Practic, spectacolul poate fi, la fel de bine, și un teatru radiofonic, pentru că elementele vizuale lipsesc aproape cu desăvârșire. În schimb, regizorul suplinește această lipsă prin implicarea publicului în conținutul piesei. Desigur și textul este de natură să permită această abordare.

Ideea de bază a spectacolului a fost lansată mai de mult în teatru și, în limbajul de specialitate, poartă numele Breaking the Fourth Wall  (a sparge cel de-al patrulea zid). Conform convenției teatrale, spectacolul se joacă în interiorul unui spațiu delimitat de patru pereți, cu unul dintre ei deschis către public. Uneori, actorii ies prin acest al patrulea zid, pentru a pătrunde în lumea spectatorilor. Este eterna dorință a teatrului de a fi realitate. Statutul de convenție nu îl mai satisface de mult.

Această tehnică de Breaking the Fourth Wall este cu atât mai potrivită aici, cu cât tema abordată de Tim Crouch vizează relația dintre teatru și realitate, mai exact dintre violența din viața reală și violența de pe scenă. Cine pe cine influențează, cine pe cine condiționează.

Numai că orice experiment de acest gen nu poate să reușească, pentru că teatrul NU este realitate. Concret, în cazul spectacolului Autorul, nu actorii ies din lumea lor, ci spectatorii sunt aduși în lumea actorilor. Cea de-al patrulea zid nu a fost spart ci a fost extins, cuprinzând și spectatorii. Este și aceasta o formă de a transgresa convenția teatrală. Rezultă de aici un spectacol a cărui tensiune rezidă exclusiv din cuvinte, dar care nu este cu nimic mai mică decât a altor spectacole care apelează la toate mijloacele de expresie scenică.

După cum sunt amplasați actorii, un spectator, oriunde ar sta în sală, nu poate vedea decât doi dintre cei patru actori. Prin urmare, a te pronunța asupra interpretării tututor ar presupune cel puțin două vizionări ale spectacolului. Dar, pentru că partea de improvizație este una însemnată, nu există două spectacole similare. Prin urmare, aprecierea mea că personajele care au cea mai mare greutate în spectacol sunt Esther (Ioana Florentina Manciu) și Vlad (Vlad Udrescu) este mult mai subiectivă decât în cazul altor spectacole. În text, autorul (Claudiu Bleonț) și Vic (Vlad Drăgulescu) au consistența cea mai importantă, dar Ioana Florentina Manciu este cea care transmite cea mai puternică emoție și care face publicul să încremenească fie cu o șoaptă, fie cu o privire, fie cu un zâmbet pierdut. Jocul ei denotă o stăpânire aproape perfectă a microgesturilor, privirii, mimicii, într-un cuvânt a tuturor mijloacelor necesare atunci când atât de aproape de public. La rândul său, Vlad Udrescu știe cum să gestioneze relația cu sala, având în vedere că interacționează cel mai mult cu spectatorii. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât spectatorii au o libertate mare de intervenție, iar Vlad știe cum să ducă mereu lucrurile în direcția necesară spectacolului. Vlad Drăgulescu și Claudiu Bleonț au forță în interpretare și aduc mereu spectacolul la cote de tensiune, atunci când lucrurile par a scăpa în derizoriu.

23102017114519

După cum am spus, tema centrală este cea a violenței din viața de zi cu zi, și a reprezentării ei scenice. Un singur lucru aș vrea să remarc legat de acest subiect. Discuțiile despre necesitatea prezentării violenței pe scenă nu sunt prezente de ieri, de azi în spațiul teatral. Crimele au fost prezente de la începutul teatrului. Dar ele erau nu un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea catharsisului. Ceea ce se întâmplă acum în lumea showului, prin reprezentarea aproape identică a violenței din lumea reală, este greșit tocmai pentru că lipsește transfigurarea artistică. Este ceea ce se întâmplă și în textul lui Tim Crouch, unde autorul cade pradă unei astfel de lipse de interpretare artistică a unor elemente de lumea reală.

Când teatrul vrea prea mult să fie realitate, este distrus de aceasta. Finalul spectacolului este bulversant pentru spectatori, iar faptul că oamenii pleacă fără să apalude prea mult, iar actorii nu mai revin la aplauze este un semn bun. Spectacolul te face să pleci pe gânduri, iar aplauzele (de care se cam abuzează la noi) nu ar face decât să strice această stare.

 

Cristi Nedelcu


0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *