Afaceri de familie de neînţeles

foto – www.hotnews.ro

În urmă cu mai mult timp, la Teatrul Naţional din Craiova George Banu susţinea o conferinţă intitulată „De ce plecăm de la teatru?” în care argumenta dreptul unui spectator de a părăsi sala atunci când spectacolul nu este ceea ce el credea că va fi. Prin înşelarea aşteptării, regizorul, cel care semnează în mod simbolic contractul cu spectatorul, încalcă termenii acestui contract şi atunci, liber de obligaţii, spectatorul poate părăsi sala. Nu este un act de protest, sau de  frondă ci unul legitim, de auto-protecţie.

La vremea aceea nu am fost foarte convins de argumentele lui George Banu, dar, după ce am văzut recent spectacolul „Familly Affairs” pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Odeon, mi-am schimbat părerea.

Spectacolul lui Radu Afrim se bazează pe un text foarte slab. Piesa Rosei Liksom se doreşte o satiră a societăţii contemporane (asemănătoare cu ceea ce făcea Alan Ball în scenariul din „American Beauty”). Prin urmare amestecă într-o singură familie consumul şi traficul de droguri, incestul şi isteria pentru formaţia fetiş a nordicilor ABBA, prostituţia amestecată cu dorinţa de a salva planeta de poluare imigraţia şi afacerile dubioase, ş.a.m.d. Cam toate clişeele discursului de tip Politically Correct (sau aproape toate, pentru că lipsesc referirile la câteva dintre discursurile dragi stângii contemporane cum ar fi lupta împotriva multinaţionalelor, semn că există o limită şi în umorul de genul acesta) sunt prezente aici pentru a fi ironizate. Numai că, în goana aceasta după stereotipuri, dramaturga finlandeză uită cel mai important lucru – coerenţa şi logica interioară a textului. Care este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Practic piesa este o aglutinare de replici, fără nici o coerenţă şi care nedumereşte spectatorul până la perplexitate. Pe scenă nu se întâmplă nimic, în afară de replici care se doresc amuzante şi nu sunt decât plictisitoare în lipsa unui liant care să le dea o unitate. Nici măcar vulgaritatea la care se face apel în mod gratuit nu salvează nimic. Prin urmare, într-o sală pregătită să asiste la o comedie vitriolantă, primele râsete se aud târziu, şi acelea timide, şi neconvingătoare.

Montarea lui Radu Afrim nu reuşeşte să depăşească niciunul dintre marile defecte ale piesei, ba, dimpotrivă le subliniază. Interludiile muzicale, costumele colorat-ţipătoare, agitaţia anapoda a personajelor, totul nu face altceva decât să sublinieze lipsa de consistenţă a spectacolului.

foto – victormorozov.wordpress.com

Despre actori nu este mare lucru de spus. Lipsiţi de posibilitatea de a construi personaje veridice, neavând o idee regizorală care să salveze ansamblul, se descurcă fiecare cum crede de cuviinţă, încercând să dea consistenţă unor personaje ne-credibile.

Într-un cuvânt se poate spune că spectacolul “Family Affairs” este o afacere păguboasă atât pentru spectatori care îşi pierd seara crezând că vor vedea ceva şi primind altceva, cât şi pentru regizor care pretinzând că deconstruieşte nişte clişee ale societăţii contemporane, uită să construiască un spectacol.

PS Pentru a fi onest trebuie să adaug că spectacolul se joacă aproape cu casa închisă (am reuşit să găsesc bilete printr-un mare noroc) şi, deşi pe parcursul piesei nu se râde aproape deloc, la final spectatorii aplaudă minute în şir în picioare.

PPS Experienţa cu acest spectacol, vine după ce, în urmă cu mai mulţi ani am văzut filmul „Omul fără trecut” al lui Aki Kaurismaki (premiat la Cannes şi intrat şi în cursa pentru Oscar). Cu toate cronicile favorabile de care s-a bucurat, mie filmul mi s-a părut tern, cu o intrigă previzibilă, şi un final neconvingător. Ceea ce mă face să cred că pur şi simplu nu rezonez nu stilul finlandez de a înţelege spectacolul.