HA*L*T

De-a lungul edițiilor Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova au existat multe spectacole despre război, alienare sau destrămarea lumii contemporane. Dacă este să ne referim la ediția actuală putem aminti Titus Andronicus: Reborn în regia lui Ryunosuke Kimura. Puține însă au avut brutalitatea emoțională și fragilitatea expusă ale producției HA*L*T, regizată de Tamara Trunova, coproducție între Left Bank Theatre și Deutsches Theater Berlin.

Spectacolul s-a născut literalmente dintr-o ruptură istorică. Înaintea invaziei ruse din februarie 2022, Trunova și o echipă de șaisprezece actori repetau Hamlet, cu premiera programată pentru aprilie. Afișul era gata, fusese deja expus în oraș, când războiul a întrerupt repetițiile și a pulverizat orice continuitate artistică posibilă. ce mai rămâne în aceste condiții dintr-un act artistic? Pornind de la această întrebare s-a născut HA*L*T— un spectacol despre suspendarea realității, despre incapacitatea teatrului de a mai organiza sensul într-o lume care se prăbușește.

Construcția scenică apelează la o formulă metateatrală : spectacolul începe ca o discuție relaxată cu publicul, după o reprezentație imaginară a lui Hamlet. Actorii intră în convenție cu o naturalețe dezarmantă: par obosiți după spectacol, răspund întrebărilor, glumesc, reconstruiesc atmosfera unei seri teatrale obișnuite din Kiev. Pentru câteva minute, acceptăm pactul ficțional. Războiul nu există. Cultura continuă. Shakespeare încă poate ordona haosul lumii.

Numai că această convenție se fisurează rapid. Realitatea invadează scena cu o forță pe care teatrul nu o mai poate absorbi. Actorii încep să nu mai știe dacă au jucat cu adevărat, dacă reprezentația a avut loc sau dacă totul este doar un reflex al unei normalități dispărute. Trunova transformă această confuzie într-un mecanism scenic central: spectacolul își pierde deliberat coerența, se fragmentează, devine discontinu, aproape anomic. Și tocmai aici se află adevărul lui.

Există spectatori care pot percepe această destrămare ca pe o slăbire a tensiunii dramatice. În realitate, este însăși forma pe care o ia trauma colectivă. Într-o societate sfâșiată de război, narațiunea nu mai poate rămâne liniară, personajele nu mai au psihologie stabilă, iar teatrul nu mai poate produce iluzia confortabilă a sensului complet.

Prima parte este impresionantă prin precizia jocului actoricesc. Este redată exxtrem de fidel oboseala post-spectacol: respirația gra, lipsa de concentrare a celor care sunt în momentul în care își părăsesc rolul pentru a își relua propria identitate, micile ezitări și mecanismele automate ale actorilor care încă nu au ieșit complet din convenție. Este o adevărată lecție de actorie.

Apoi vine ruptura, iar actorii sunt obligați să joace nu personaje, ci propria lor dezorientare. Cele mai puternice momente sunt monoloagele lui Hamlet, rostite pe rând de diferiți membri ai distribuției. Fiecare actor găsește alt sens, deturnează textul în cu totul altă direcție, care le fac diferite dar și foarte asemănătoare. Dincolo de virtuozitatea interpretativă, aici se vede inteligența profundă a spectacolului: Shakespeare nu este ilustrat, ci repus în circulație într-o realitate istorică extremă.

Tamara Trunova evită orice sentimentalism, deși există momente foarte dure pe plan emoțional în care sunt aminți artiștii care au fost uciși în acest război. Cu toate acestea, HA*L*T nu caută compasiunea spectatorului și nici nu transformă tragedia ucraineană într-un obiect estetic decorativ. Dimpotrivă, spectacolul funcționează ca o experiență a instabilității continue. Nu oferă catharsis, nu închide răni și nu propune soluții. Lasă publicul într-o stare de suspendare morală și emoțională, exact așa cum războiul suspendă viețile celor care îl trăiesc.

Tiger Lillies intr-un cantec Macbeth

Spectacolul realizat de Tiger Lillies și compania catalană La perla 29 și regizat de Oriol Broggi a fost cel mai de succes spectacol prezentat până acum în festival și pobabil așa va rămâne.

Ne-am întțlnit deja pe cei de la Tiger Lillies dintr-un memorabil Hamlet și din concertul în aer liber susținut în urmă cu câțiva ani. Dar ceea ce propun acum depășește formula concertului teatralizat. Macbeth este un spectacol construit la granița dintre teatru, cabaret, concert live și farsă tragică.

Oriol Broggi, unul dintre cei mai importanți regizori spanioli contemporani, înțelege perfect că tragedia lui Shakespeare nu trebuie tratată solemn până la împietrire. Dimpotrivă, montarea sa recuperează tocmai acea alternanță de grotesc, umor și violență care exista în reprezentațiile din vremea elisabetană. În acest sens, deși spectacolul modifică radical structura originală, el rămâne surprinzător de fidel spiritului lui Shakespeare.

Actorii companiei La Perla 29 interpretează scenele dramatice într-un registru intens, tensionat, iar cântecele celor de la Tiger Lillies intervin constant pentru a comenta, ironiza sau amplifica acțiunea. Muzica nu funcționează ca ilustrație, ci ca un al doilea nivel dramatic. Falsetto-ul inconfundabil al lui Martyn Jacques transformă multe dintre momente într-un carnaval macabru, în care oroarea și ridicolul coexistă permanent.

Unul dintre cele mai fertile dispozitive regizorale este modificarea continuă a raportului dintre actor și personaj. Pe parcursul reprezentației, identitățile devin fluide, iar convenția teatrală este expusă deliberat. La un moment dat, actorii ajung chiar să se certe între ei pornind de la întrebarea: „Cine este Macbeth?”. Este una dintre cele mai puternice idei ale spectacolului, pentru că deplasează sensul tragediei dinspre destinul individual spre responsabilitatea colectivă.

Răspunsul implicit al lui Broggi este limpede: fiecare dintre noi poate deveni Macbeth. Nu un monstru excepțional, ci un om vulnerabil, prins între slăbiciune, ambiție și context. Macbeth nu mai apare ca un tiran abstract, ci ca produsul unei conjuncturi care scoate la suprafață instinctele cele mai întunecate ale umanității. Tocmai această umanizare face personajul atât de neliniștitor.

Spectacolul reușește ceva foarte rar: să treacă organic de la comic la tragic fără rupturi de ton. Există momente de umor absurd, aproape de music-hall, urmate imediat de scene de violență sau disperare autentică. Publicul râde și, câteva secunde mai târziu, se trezește în fața unei imagini devastatoare.

Vizual, producția păstrează o aparentă simplitate. Nu există decoruri spectaculoase în sens convențional, în schimb lumina joacă un rol foarte important. Totul este construit în jurul prezenței actorului și al energiei live. Iar această energie a fost, la Craiova, electrizantă.

Ovațiile finale au avut ceva mai mult decât entuziasmul obișnuit de festival. Sala a reacționat ca după un concert cult și ca după un mare spectacol de teatru în același timp. Publicul a acceptat pe deplin convenția propusă și s-a lăsat purtat în acest univers grotesc, melancolic și profund uman. În fond, aceasta este performanța esențială a montării lui Oriol Broggi: transformă Macbeth într-o experiență colectivă vie, instabilă și tulburător de actuală.

Cristi Nedelcu