Moromeții 2 – Cum se stinge o lume

Invariabil orice ecranizare va fi judecată prin raportare la opera după care s-a făcut filmul. Oricâte glume s-ar face pe tema asta, oricâte teorii s-ar emite despre faptul că se folosesc mijloace de expresie artisitică diferite, mereu va rămâne această comparație. Filmul sau cartea? În cazul ”Moromeții 2” această întrebare era mai prezentă, deoarece primul film trecuse examenul și era dificil să te mai ridici odată la același nivel. Cu atât mai mult cu cât  distribuția era complet schimbată.

Se știe că Marin Preda era sceptic în privința ecranizării Moromeților. Pentru el imaginea ar fi putut distruge mitologia satului așa cum o proiectase el în carte și cum și-o reprezenta. Stere Gulea reușise să depășească acest obstacol în primul film. Dar o mai putea face încă odată, după 32 de ani?

Discuțiile care au precedat apariția filmului s-au învârtit mult în jurul întrebării dacă ideea înlocuirii lui Victor Rebengiuc cu Horațiu Mălăele este potrivită sau nu. Interpretarea lui Rebengiuc se lipise atât de mult de imaginea lui Moromete, încât părea imposibil ca altcineva să mai poate face asta. ”Poate Mălăele să fie același Moromete cum a fost Rebengiuc?” era întrebarea care părea că este pe buzele tuturor celor care aveau în memorie viu primul film.

Iar acest principal pariu al lui Stere Gulea este câștigat.  ”Moromeții 2” se impune, în primul rând, prin Horațiu Mălăele. El construiește un Moromete care și-a pierdut forța și care simte că timpul lui s-a dus. Gesturile, privirea, tonul vocii, totul arată un om care știe că a istoria nu mai are nici un sens pentru el. De aici vine o înțelepciune ironic-amară. ”Ce vreți voi, fie nu e bine, fie nu iese bine”. Este fraza în care sintetizează ceea ce se va întâmpla în jumătatea de secol ce va urma. Cu toate astea, el luptă să își refacă familia, să meargă mai departe, să le lase ceva copiilor, deși în lumea care va veni, nimic din ceea ce el vrea să lase în urma lui nu mai are valoare.

Marin Preda a scris volumul al doilea când comunismul părea că se eternizase în România și când singura luptă care părea că ar mai avea un cât de mic sens era cea împotriva revenirii literaturii române sub zodia realismului socialist. Prin urmare, abordarea subiectului cooperativizării și a ceea ce în epocă se numea ”obsedantul deceniu” trebuia făcut cu destul de multă precauție. Foarte puțin din tragediile acestei etape a instaurării comunismului răzbate din carte. Pare că asistăm la o evoluție a istoriei, implacabilă. Imaginea generală este, nici nu putea fi altfel în epocă, a unei perioade care, cu toate excesele ei, a pus societatea pe drumul cel bun. Stere Gulea reușește să ofere o imagine cu totul opusă, selectând din carte și din ”Viața ca o pradă” secvențe, modificând destinele personajelor, introducând replici și situații, dar, cu toate acestea, reușind performanța de a nu trăda spiritul cărții.

Într-un fel Stere Gulea rescrie volumul doi din Moromeții așa cum crede el că Marin Preda ar fi putut să îl scrie dacă nu ar fi fost constrângerile epocii. Astfel Niculae Moromete nu mai devine activist de partid ci jurnalist și scriitor. Această schimbare îl face un martor credibil al itoriei din care face parte și pe care o povestește. Iosif Paștina are ceva din inocența unui tânăr care este prins în vâltoarea unei astfel de istorii pe care se chinuie să o înțeleagă pe măsură ce o trăiește.

Un alt punct de referință al filmului îl reprezintă imaginile. Aproape fiecare cadru este construit ca o fotografie, în care detaliile sunt atent studiate. Unghiurile și planurile sunt astfel alese încât să ai mereu impresia unei lumi care a dispărut de mult. Este ca și cum ai fi reușit să găsești, printr-un miracol, fragmente din satul românesc de după război.

Finalul este și el sugestiv dacă gândim o paralelă între carte și film. Marin Preda alege să își termine cartea cu Niculae Moromete râzând în somn, după ce îl visase pe tatăl său. Este o împăcare cu tatăl său, un semn că lucrurile intraseră pe un făgaș normal pentru tânărul activist, după ce tatăl său murise fără ca ei să se reconcilieze. Nimic din toată această seninătate în filmul lui Stere Gulea. Moromete moare singur, într-o casă pustie cu țigarea aprinsă ca lumânare care îi veghează somnul. Bocetul care îi însoțește moartea (muzica este a lui Vasile Șrili, așa cum fusese inițial și în primul film) este un bocet pentru lumea care dispare, pentru satul pe care acum ne chinuim să îl inventăm să îl readucem la viață, înzestrându-l cu virtuți pe care, poate, nu le-a avut, și uitând ceea ce l-a definit.

Putem spune că, dacă primul film Moromeții este la nivelul cărții, ”Moromeții 2” este peste carte, deoarece reușește ceea ce Marin Preda eșuase în volumul său – să dea o imagine puternică a destrămării satului românesc sub asediul istoriei.

Cristi Nedelcu