Ei, când vor să vorbească, fluieră

Știți filmele acelea românești în care personajul principal mânâncă ciorbă o jumătate de oră într-o bucătărie de apartament din care se vede doar faianța și un frigider vechi? În care tehnica principală de filmare este planul-secvență ce pare interminabil?

Ei, la fel ca în bancul cu măgarul lui Vasile, La Gomera nu seamănă deloc cu așa ceva. Filmul are nerv, dinamism, un scenariu foarte bine scris, care nu lasă spectatorul să se plictisească. Iar tensiunea filmului este obținută din twisturile acțiunii care fac cu ochiul spectatorului invitându-l să ghicească ce va urma, cine sunt băieții buni și cine sunt băieții răi. Iar pentru cinefilii care sunt mult prea obișnuiți cu filmele noului val românesc, La Gomera le face de câteva ori cu ochiul, trimițându-i către ”Polițst, adjectiv”. De fapt, se poate chiar considera un sequel al acestuia.

Structura scenariului, pe capitole, seamănă cu filmele de debut ale lui Cristi Mungiu – ”Occident” și Nae Caranfil ”E periculoso sporgersi”. Doar că aici Porumboiu nu revine asupra acțiunii, ci o duce ma departe de fiecare dată, dar schimbând accentul de pe un personaj pe altul.

Singurul punct slab al scenariului este graba cu care introduce în acțiune elementul în jurul căruia se contruiește întreaga intrigă – limbajul fluierat din insula La Gomera (”el silbo”). De fapt nu este vorba despre un limbaj, ci despre o tehnică de codificare ce folosește fluieratul, un fel de Morse.

Vlad Ivanov joacă în stilul pe care deja l-a impus – un personaj rigid, care își ascunde foarte bine trăirile, și care vrea să lase impresia că deține controlul chiar și atunci când, evident, situația îl depășește. Catrinel Marton (Menghia) este o surpriză plăcută. După un început mai nesigur, interpretarea ei devine tot mai convingătoare și face plauzibil un personaj care, altfel, ia decizii destul de puțin explicabile. În schimb, turul de forță îl are Rodica Lazăr – o procuroare dură, fără scrupule care încalcă legea pentru a o apăra și o respectă pentru a o ocoli. Rodica Lazăr joacă extrem de convingător acest swing între lege și fărădelege.

Imaginea este, de asemenea, una care îți rămâne pe retină, astfel încât La Gomera nu este doar o acțiune filmată, iar coloana sonoră are și ea un rol important, chiar în acțiune, pentru că oferă câteva mici indicii celor care încearcă să decâlcească în avans firul acțiunii.

Toate acestea, plus faptul că o parte din acțiune se petrece în locuri mai puțin obișnuite – Insulele Canare, Singapore, fac din La Gomera un film atipic pentru peisajul românesc și care merită văzut.

Cristi Nedelcu